„Sunt pensii ocupaţionale, iar discuţiile cu Comisia Europeană sunt absolut normale. Acest jalon 215 ar trebui să ţină seama şi de raportul Băncii Mondiale care spune că aceste pensii nu sunt speciale, ci ocupaţionale. Ne dorim foarte mult ca discuţiile să se concretizeze într-o variantă acceptabilă. Nu am niciun dubiu că pensiile militare vor rămâne pensii ocupaţionale. Militarii nu au a se teme că acest statut va fi schimbat. Am colegi din minister care se află la Ministerul Muncii pentru a discuta aplicat. Strategia mea şi a noastră este să menţinem importanţa socială a acestei profesii şi să facem ca domeniul militar să fie unul atractiv”, a declarat Angel Tîlvăr, vineri, la Digi 24.
„Militarii au de răspuns la situaţii care nu depind de voinţa lor personală. Ei sunt încadraţi într-un sistem. Poate fi într-o zonă safe şi apoi să îl găsim într-o zonă cu grad de risc foarte mare. Ca ministru al Apărării, mă lupt ca cei care sunt în sistem să beneficieze de cele mai bune condiţii”, a mai spus ministrul.
Citește și...
Chirieac, argumente tari. De ce România ar trebui admisă în Schengen
Bogdan Chirieac a venit cu mai multe argumente potrivit cărora România ar trebui primită în Spaţiul Schengen.
De la bun început, trebuie spus că - în comparație cu Germania, Austria sau Olanda - România nu îndeplinește nici pe departe criteriile pentru a fi admisă în spațiul Schengen. Despre Bulgaria nici nu mai vorbesc. Țara de la sud de Dunăre e cu cel puțin 10 ani de dezvoltare și maturizare europeană în urma României. Și, cu toate acestea, cel puțin România, dar în final și Bulgaria, ar trebui să primească decizia politică de a fi admise în spațiul Schengen.
În decembrie 1999, la Helsinki, președintele Emil Constantinescu reușea imposibilul: începeau negocierile de aderare a României la Uniunea Europeană. Asta după ce, în prima parte a anului 1997, același președinte – figură luminoasă a istoriei postdecembriste – a conștientizat Occidentul că România ar trebui primită în NATO și a obținut vizita președintelui Clinton la București, în iulie același an, când s-a lansat și parteneriatul strategic româno-american.
În perioada 2000-2004, odată cu Guvernul Adrian Năstase și președinția lui Ion Iliescu, România a fost admisă și în NATO, invitată în 2002 la Praga și așezată la masă în 2004, la Washington, iar în decembrie 2004 reușea imposibilul: încheierea negocierilor de aderare cu Bruxellesul. În 2005 și 2006 au urmat semnarea și ratificarea Tratatului Trilateral UE-România-Bulgaria. Admiterea celor două țări s-a făcut oficial la 1 ianuarie 2007, cu condiționări pe Justiție - MCV-ul care există și astăzi - și Mediu.
Aceasta este relatarea pe scurt a celei mai mari realizări politice din istoria României, după Marea Unire de la 1 decembrie 1918. Ca ziarist care am urmărit pas cu pas toate aceste procese (la cele mai multe am participat fizic) vă pot spune că, dacă erau stabilite criteriile, România nu ar fi trebuit să fie nici astăzi în Uniunea Europeană. Sigur că în 2000-2004, Bucureștiul avea o diplomație puternică, acolo erau Adrian Năstase și Mircea Geoană, dar nicio clipă nu s-a folosit ideea de a păcăli Occidentul. Mai degrabă, s-a mers pe principiul ce s-a dovedit perfect valabil că România se va dezvolta mult mai bine în interiorul NATO și UE decât în afara lor. Și Bruxellesul, și Washington-ul au fost de acord că ieșirea la Marea Neagră era importantă. Abia anul acesta au realizat că Marea Neagă, iată, este mai importantă decât Marea Baltică, unde Vestul s-a concentrat în ultimii 30 de ani. România nu a progresat doar din punct de vedere economic, deși produsul intern brut a crescut de vreo 5 ori în ultimii 15 ani, dar în toate domeniile - politic, social, cultural și educațional - România s-a europenizat și occidentalizat. Posibilitatea de liberă circulație, accesul tinerilor români – adesea aproape gratuit – la marile universități europene, schimbul permanent, neîngrădit, de informații, know-how, aparatură, oameni, a transformat România, mult mai mult decât suntem de obicei inclinați să credem, comparativ cu situația în care am fi fost încă eram lăsați în afara Uniunii. Gândiți-vă că, din 2004, 10 ani în România a fost președinte Traian Băsescu. Dacă România nu ar fi fost în structurile euro-atlantice, și azi președinte ar fi fost tot Traian Băsescu. După alegerile din 2009, cele mai contestate de atunci în istoria UE, Băsescu avea toate șansele să rămână mai departe șef inamovibil al țării. Cazul admiterii țării în Schengen în comparație cu admiterea țării în UE reprezintă o chestiune pur și simplu neînsemnată. Aceste lucru neînsemnat nu a putut fi realizat de politicienii români de după 2004. Și da, dacă este să judecăm după criterii, România pică la majoritatea criteriilor Schengen. Da, România are un sistem de Justiție practic nefuncțional. Nu vorbim aici despre Justiția penală. Aici, pe 31 octombrie, s-a spus totul când procurorul Portocală a fost achitat de Înalta Curte. În privința Procuraturii, a făcut istorie faptul că fraudarea alegerilor de la sectorul 1, din 2020, a fost ”mermelită” de anchetatori, cazul fiind aruncat la coș. Nu vorbim aici nici despre abuzurile inimaginabile într-un stat de drept săvârșite de Justiție în anii războiului româno-român. Am înțeles exact cum gândeau partenerii noștri externi: corupția în țara noastră era atât de extinsă încât tumoarea trebuia extirpată, chiar cu prețul afectării unor organe sănătoase. Problema este că sistemul de justiție din România este nefuncțional. Procesele comerciale durează 5-6 ani, licitațiile pentru infrastructură sunt adesea blocate, sentințele în cazuri similare se bat cap în cap, baronii din politică, care de bine de rău sunt supuși alegerilor o dată la 4 ani, au fost înlocuiți de baronii din Justiție – inamovibili 25 de ani, până la atingerea pensiei speciale. Continuarea, AICI!
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
