Iată analiza scrisă de Flaviu Predescu:
După aceste alegeri cred că un adevăr este clar – a venit rândul lui Liviu Dragnea la putere. Bineînțeles că cei care nu înțeleg puterea s-ar pripi să folosească repede eticheta, pe care nici nu mă mai obosesc să o reproduc. Dacă nu era eticheta lui Dragnea, cea mult trâmbițată de ceva vreme, desigur că ar fi fost etichetele lui Ponta, Năstase sau Iliescu. Orice ar fi făcut, PSD ar fi fost un partid de etichete și etichetați.
Personal, n-am murit niciodată de dragul lui Dragnea. Ba chiar, prin 2005, la o școală de vară a tinerilor social democrați, la afirmația lui Dragnea cum că tinerii trebuie să se bată cu seniorii pentru ascensiune politică, am fost singurul care a luat microfonul și a întrebat: cu ce arme? A fost pentru prima dată când l-am văzut pe volubilul Dragnea blocat. I-am exemplificat, ce-i drept, care sunt „armele" seniorilor dar și care sunt armele tinerilor, în acest posibil război pentru ascensiune. Seniorii aveau ceva arme, tinerii nu.
Cu toate acestea, rememorând contextul actual și ultimii ani, Dragnea are argumente să își susțină poziția pentru a deveni prim-ministru al României. A venit la șefia celui mai mare partid din România după ce Victor Ponta a demisionat și apoi a susținut-o pe Rovana Plumb, subestimându-l. A câștigat apoi localele, repurtând un succes istoric la București, dar și în țară, așa cum nu se mai întâmplase din 2000. A instaurat în PSD o disciplină similară cu cea din vremea lui Adrian Năstase și a transmis un mesaj public limpede și clar, mobilizându-și armata spre victorie. Să-și amintească pesediștii ce disciplină mai era pe vremea lui Geoană, care se dăduse pe mâna lui Mitrea și Vanghelie și se rupsese de organizațiile locale prin acordarea unor nefirești autonomii. Despre ce vorbim atunci?
Mă întreb, la modul cel mai sincer, de ce ar trebui să cedeze Dragnea acum? E greu să o faci, chiar și din orgoliu, mai ales după ce ai obținut, este adevărat și pe un context favorabil, cel mai bun rezultat din istoria partidului.
Deocamdată poporul asistă, oarecum anesteziat, la tot acest joc de lumini și umbre. Pe fond însă nu s-a întâmplat nimic. Exact cum am anticipat într-un editorial din septembrie, s-a încercat învingerea PSD printr-o loterie a emoțiilor. Oare ce ar merge mai bine, și-au spus „marii" strategi anti – PSD, să-i lăudăm în exces sau să-i timorăm, spunându-le că orice ar face, nu vor reuși să-și impună voința.
Toate aceste scenarii au picat, iar partidul mult prea agresivei Alina Gorghiu a obținut un scor de toată jena, la granița prefixului 1. Președintele a fost indirect umilit, pentru că el s-a încăpățânat să o gireze, astfel încât, acum vrea să-și repare și el orgoliu făcând jocuri. Cineva ar trebui să-i transmită însă președintelui că orice joc pe care îl face este în detrimentul lui. Acum, în aceste ore, e vremea când președinții se dau pe mâna „structurilor", când tocmai acum ar trebui mai abitir să le pună mai tare unde le este locul. Dar de unde oameni de stat? Unii sunt exilați, alții condamnați și alții etichetați, până la limita pierderii credibilității. Oricine ce ar zice, la masa puterii, este rândul lui Dragnea, acum.
Într-un decembrie 2016, vedem un Iohannis, împins (?) sau constrâns (?) care se bate cu poporul, nu promițând o sută în plus, ca nea Nicu, ci rânjind. Nu mai rânjiți domnule Iohannis!
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
