La o întâlnire recentă cu reprezentanți ai camerelor de comerț și industrie nu a ezitat să spună ceea ce, până în prezent, niciun reprezentant marcant al clasei politice nu a îndrăznit să spună nici măcar în șoaptă. ”Nu întâmplător – a spus dl.premier- punem toţi, nu doar eu, şi ceilalţi miniştri, atât de mult accent pe relaţiile cu China, pe relaţiile cu ţări din Asia, pe relaţiile cu ţări din afara UE. Cred că, dacă România se bazează în continuare doar pe relaţiile economice intracomunitare, nu avem nicio şansă să ne dezvoltăm. Există piaţa UE, este o piaţă care s-a contractat în foarte multe domenii, este o piaţă destul de restrictivă. Nu ştiu câte companii româneşti pot cu adevărat, la modul realist, să câştige o licitaţie în Germania sau în Franţa sau în Italia. Companiile germane, franceze, italiene câştigă toate licitaţiile din România pentru marile proiecte. Invers, nu se întâmplă niciodată”.
Într-o Românie în care nu este de bonton să critici UE, unde orientarea spre vest este obligatoriu de demonstrat prin jurăminte de credință față de Bruxelles și unde aderarea este privită ca singura noastră șansă de dezvoltare și creștere economică, a declara că tocmai această aderare la piața intracomunitară nu ne dă nicio șansă de dezvoltare este o dovadă de curaj. Până în prezent, domnul prim ministru nu s-a remarcat prin curaj. Atitudinile sale duplicitare, obsesia fugii (chiar la propriu) de responsabilitate, lipsa de fermitate în a-și susține declarațiile de dimineață până seara arată mai degrabă un comportament excesiv de prudent, la limita timorării.
Ce l-a determinat pe dl. prim-ministru să devină un curajos eurosceptic și să se arate atât de neîncrezător în viitorul european al României ?
Desigur, pot exista multiple explicații. În unele analize străine se vorbește despre existența în cadrul PSD a unei aripi partizane a ” orientării spre est”, adică pe o axă Moscova –Beijing, via Berlin. Personal, nu dau crezare unei astfel de analize.
Mai există părerea că PSD va pune accent în campania electorală prezidențială pe crearea unui curent naționalist de inspirație Frontul Național din Franța, exploatând nemulțumirea populară față de limitarea accesului românilor pe piața forței de muncă occidentală ca și pe umilințele și abuzurile suferite de români, considerați cetățeni de mâna a doua (ca o coincidență, premierul atacă UE doar la câteva zile de la linșajul tânărului Darius la Paris și incendierea automobilelor românilor la Roma). Este posibil, dar am mari rezerve și față de această posibilitate.
Explicația mea se bazează pe un vechi proverb românesc: ”când nu ajungi la struguri pentru că sunt prea sus, spui că nici nu-i vrei pentru că sunt acri”. Altfel spus: pentru că guvernarea dlui. Ponta nu a reușit să valorifice avantajele aderării și al prezenței pe piața liberă intracomunitară, atunci este mai comod să dai vina pe relațiile intrcomunitare și pe ” piața restrictivă” a comunității.
De fapt, dl. prim-ministru se dezvăluie complet atunci când se plânge de concurența firmelor din Franța, Germania sau Italia. Domnia sa recunoaște că nu s-a făcut nimic prin politicile economice guvernamentale pentru a lupta cu aceste firme. Ce trebuia făcut? Trebuia acționat în direcția creării unui mediu economic și financiar favorabil creșterii competitivității firmelor românești. Trebuia relaxat sistemul fiscal, nu trebuia accizat carburantul, nu trebuia introdusă taxa pe echipamemte/utilaje, nu trebuia amânată reducerea CAS, trebuiau eliminate găurile negre prin finalizarea privatizărilor.
Ce mai trebuia? Trebuia profesionalizat procesul de atragere a fondurilor europene, evitând rușinoasele ” observații și corecții” la strategiile retrimise de câteva ori înapoi ministerului de resort.
Extinderea relațiilor cu China și cu alte țări asiatice este bine venită, dar nu ca o alternativă la UE, așa după cum a prezentat-o prim-ministrul. Dacă s-ar fi analizat exemplul Poloniei, Finlandei sau al Austriei, s-ar fi înțeles că relațiile extracomunitare nu sunt ”o descoperire miraculoasă” și nici ”un substitut al relațiilor intracomunitare”. În acele țări, extinderea relațiilor extracomunitare a fost concepută, pur și simplu, ca o complementaritate a atributelor pe care le aveau ca țări membre ale comunității europene. Polonia, spre exemplu, a folosit enorm atributele și relațiile ei din sistemul european pentru promovarea unor parteneriate cu firme din China, Taiwan și Coreea de Sud, devenind un pod de legătură între mari firme europene și cele asiatice.
În discursul la care fac referire, domnul prim-ministru mai spune ceva interesant. Domnia sa spune că: ”Ambasadorii noştri, însă şi reprezentanţii noştri diplomatici sunt mult mai timizi şi nu vorbesc despre companiile româneşti decât foarte rar ”.
Are dreptate, ambasadorii nostri sunt timizi și nu promovează companiile românești, dar nu pentru că ar fi firi feciorelnice, ci pentru că Ministerul Afacerilor Externe nu se ocupă cu ceea ce toate ministerele similare din marea majoritate a țărilor lumii se ocupă, adică de așa numita diplomație economică.
În lumea modernă, diplomația are o puternică latură economică căci pozițiile și interesele geopolitice se obțin și se apără prin puterea economică. Nu am cunoștință de un plan sau o strategie a ministerului nostru din acest punct de vedere și nici nu știu dacă ar putea fi pusă în practică, deoarece unii dintre ambasadori și majoritatea reprezentanților economici ai ambasadelor și consulatelor nu au nici o tangență cu astfel de probleme. Ei sunt nominalizați la post pe cu totul alte criterii, acelea al relațiilor, pilelor, rudeniilor sau chiar cei recompensați pentru lipirea afișelor electorale.
Curajul primului ministru și timiditatea ambasadorilor ar fi putut fi un subiect de presă zdrobitor pentru imaginea și relația noastră cu UE dar, poate din fericire, a fost pus în umbră de Mondialu și ai săi.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
