Citatul este mai lung, el continuă: „Nu umbla după cel care l-a găsit”. Îi aparține lui Vaclav Havel, marele scriitor și disident, ultimul președinte al Cehoslovaciei, primul președinte al Republicii Cehe (1993 – 2003.
Karlovy Vary îi cinstește memoria, în acest 2026, când ar fi împlinit 90 de ani, organizând la sediul său de la centrul Thermal o expoziție dedicată artistului și omului care a susținut festivalul încă de la începutul reconstrucției sale, de după 1994, chiar după ce nu a mai fost președintele țării.
Este emoționant să-l vezi pe unul dintre cei mai prestigioși intelectuali ai Europei postbelice întreținându-se cu politicieni și actori ai timpului nostru, oaspeți ai KVIFF-ului (prescurtarea internațională a festivalului), de la Madeleine Albright la Sharon Stone și Robert Redford. Nu comentez mai mult. Ce prestanță trebuie să aibă o întâlnire cinematografică pentru a avea astfel de oaspeți.
Pentru noi, ieșiți dintr-o sală de cinema și gata să intrăm în alta alăturată, adăstarea fie și numai pentru câteva clipe în fața imaginilor din expoziție este și un prilej de a ne aduce aminte măcar de câteva dintre gândurile scriitorului Vaclav Havel, așa cum pot fi ele fi regăsite în strădania sau aspirațiile cineaștilor, mai cunoscuți sau nu, ai acestei epoci. În speranța că experiența se transmite, nu rămâne blocată în vreme.
Actorii chilieni Paola Prado și Cristian Arriagada, protagonistii filmului Behind the Rain (foto KVIFF)
„În realitate se mai poate minți – spune cineva, într-un film. În ficțiune – nu”. Poate de aceea este mai important să cauți adevărul, fie și cu eventuale opintiri, decât să te mulțumești cu cel aflat deja de alții. Poate de aceea nu m-a mirat constatarea: cele mai multe dintre personajele demne de luat în seamă din filmele văzute sunt femei singure care înfruntă viața. Nu este o chestiune de modă a feminismului, a vajnicei combatante.
Numai biruitoare nu sunt eroina din Chica checa (regia Simon Holy, Cehia), împăcată cu viața secretă a fiului, artist într-un show cu travestiți, nicidecum funcționar la o bancă în străinătate, sau mama căreia autoritățile îi iau cei doi copii lăsați nesupravegheați, titlul A Happy Family, filmul elvețianului Jean-Eric Mack, fiind o amară ironie.
Chiar dacă protagoniști sunt bărbații, încrâncenarea vieții se răsfrânge și asupra femeilor. Cineastul iranian Nader Saeivan, trăitor în Germania, colaborator al binecunoscutului său conațional Jafar Panahi (Palme d’ or la Cannes pentru Un simplu accident), a fost prezent în această ediție cu o povestire a cărei tematică pare mai puțin accesibilă cinematografiei țării sale: identitatea sexuală, dincolo de cea spirituală, Hijamat.
Consecințele apărării unui astfel de membru al familiei au urmări asupra vieții tuturor, deschid mai vechi răni, frustrări, umilințe. Panahi a asigurat o parte din producția acestei pelicule, dar nu a putut participa la festival, fiindu-i interzisă libertatea de mișcare, cum bine se știe. Un festival precum cel de aici și-a hrănit unicitatea și prin insistența cu care propune o geografie cinematografică mai puțin cunoscută.
L-am descoperit acum pe regizorul libanez Karin Kassem cu Pipes (o coproducție Liban, Quator, Arabia Saudită), portretul unui morocănos simpatic, singuratic, dar în fapt iubitor de oameni, de vecinătate. Instalator de felul lui, retras din meserie, contină să fie chemat când colo, când dincolo.
Poza de publicitate a filmului ceh Chica Cheha (foto KVIFF)
Refuză la început, dar în cele din urmă nu-l lasă inima să tot spună nu, drept care, din vizită în vizită se încheagă un mic peisaj rural, cu bucuriile, tristețile, secretele lui. Revista Variety ne îndeamnă să jucăm o carte pe acest încă tânăr cineast dintr-o zonă mai puțin frecventată.
Ieri a sosit și Juliette Binoche, încă un oaspete de seamă. Îi va fi înmânat un Glob de cristal onorific, în seara închiderii acestei ediții. Nu a venit, cum se spune, cu mâna goală. A adus cu ea chiar filmul ei de debut regizoral, En nous, documentar pentru unii poate puțin straniu. Proiectul este mai vechi, datează din 2007, când, întâlnindu-l pe dansatorul și coregraful britanic Akram Khan își unesc întrebările, neliniștile legate de intimitatea procesului creativ în dans și, respectiv, în actorie, pentru a vedea cât de accesibil îi este, fiecăruia, domeniul celuilalt.
Altfel spus, cât de mult se poate sprijini actoria pe dans, iar acesta din urmă pe actorie. Filmul s-a născut târziu, anul trecut. Este surprinzător să o vezi pe cunoscuta actriță franceză supunându-se unor exerciții fizice deloc ușoare, reluate mereu și mereu, pentru a da o expresie plastică unor stări trecute în Caietul de sarcini pe scurt: mă mișc în haos, mă sperii de moarte, nu-mi găsesc liniștea etc.
Era imposibil să nu mă gândesc că Irina Petrescu și Florian Pittiș au înregistrat, cândva, demult, pentru TVR, un astfel de exercițiu cu coregrafie dramatică, după versurile Anei Blandiana. Se află pe Youtube.
Merită văzut.