Ca mamă și jurnalist care scrie despre copii și educație, spun că nu mi se pare normal să vezi copii sau adolescenți care nu se mai opresc la un joc de rol. Ei împing identitatea într-o zonă în care spun că sunt altceva decât oameni. Nu vorbim despre o joacă de câteva minute, hai, ore, vorbim despre o tendință care se vede tot mai des în școlile din străinătate, iar acum și la noi, în România.
Când eram mici, ne jucam de-a lupul și oaia, de-a pisica și câinele, de-a doctorul sau de-a profesorul. Intram în rol, râdeam, alergam, ne imaginam o lume întreagă, dar la finalul jocului ieșeam din el. Jocul avea început și sfârșit, iar identitatea noastră de copil rămânea aceeași. Nu ne mutam viața în acel rol, nu devenea o etichetă permanentă, nu devenea o declarație despre cine suntem.
Asta este diferența pe care mulți adulți o simt astăzi și nu știu cum să o explice. Jocul de rol exista, dar avea limite naturale. Și da, există psihologi care explică fenomenul prin „explorare”, prin „nevoia de apartenență”, prin „căutarea unei identități în adolescență”, dar eu nu pot accepta asta ca părinte.
Fenomenul therian și granița care se subțiază
Fenomenul numit therian descrie tineri care afirmă că se identifică cu un animal, nu doar simbolic. Se identifică ca o formă de apartenență interioară. Ei pot adopta comportamente, gesturi și moduri de exprimare inspirate din acel animal, uneori constant, nu doar ocazional.
Specialiștii vorbesc despre explorare de identitate și despre nevoia de apartenență în adolescență. Aceste explicații există. Adolescența este o perioadă de căutare, iar tinerii testează roluri și imagini până își conturează un sine stabil.
Dar, unde se oprește explorarea și unde începe fixarea într-o identitate care nu mai are legătură cu omul, cu ce suntem, de fapt, la bază.
Când jocul nu se mai termină
În mod normal, jocul de rol are o funcție sănătoasă. Ajută copilul să înțeleagă lumea, să exerseze emoții, să testeze comportamente. Dar jocul funcționează tocmai pentru că are limite. Copilul intră și iese din rol fără dificultate.
Problema apare atunci când ieșirea din rol e respinsă. Când copilul sau adolescentul nu mai tratează comportamentul ca pe o joacă și îl tratează ca pe o identitate stabilă, se pierde exact mecanismul care face jocul sănătos.
Aici nu mai vorbim despre imaginație, vorbim despre o repoziționare a sinelui în raport cu realitatea, așa cum descriu psihologii.
O confuzie...
Este ușor să spui că fiecare generație a avut formele ei de exprimare. Este adevărat. Dar nu orice formă de exprimare este la fel. Există o diferență între un copil care imită un animal pentru distracție și un adolescent care își construiește identitatea în jurul ideii că el este chiar acel animal.
Când identitatea devine fluidă până la a abandona complet condiția umană ca reper, adulții au dreptul să se alarmeze. Nu din panică, dar din responsabilitate.
În spațiul public apare și ideea că totul trebuie acceptat ca etapă firească. Dar acceptarea fără întrebări nu ajută nici copilul, nici adultul. Copilăria/adolescența are nevoie de explorare, dar are nevoie și de ancorare. Are nevoie de libertate, dar și de limite. Fără limite, explorarea nu mai duce la descoperire de sine, duce la fragmentare.
Fenomenul therian ridică exact această problemă. Când un copil își mută identitatea într-un registru non-uman, întrebarea e cum rămâne conectat la realitate, la relații și la dezvoltarea lui emoțională firească?
Unde ne aflăm, de fapt
Nu este vorba despre o generație pierdută. Este vorba despre o dificultate a părinților de a menține limite între simbol și identitate, între joc și sine, între experiment și definire. Copilul care se joacă de-a animalul este ușor de înțeles. Copilul care spune că este animal deschide o altă discuție, una despre formarea identității și despre reperele care o susțin.
Și după ce am văzut cele două fete din video-ul de la Cluj, m-am mai întrebat: ce fac părinții de azi? Mai pun limite sau au renunțat la ele? Mai există acel „gata jocul” sau orice trăire devine automat identitate? Suntem părinți și nu suntem în viața copiilor noștri doar să aprobăm tot. Suntem acolo ca să creștem oameni. Oameni! Nu personaje blocate într-un rol fără ieșire. Poate că nu înțelegem tot ce vine nou. Dar când jocul nu se mai termină niciodată, nu mai vorbim despre joacă. Vorbim despre pierderea reperelor.
DISCLAIMER: Acest material reprezintă o opinie și reflectă perspectiva autoarei asupra unui fenomen social și educațional. Interpretările și concluziile aparțin exclusiv autoarei și nu substituie evaluarea unui specialist în sănătate mintală sau educație.