Tindem să ne imaginăm inteligența ca pe o organizare mentală exemplară: opinii clare, exprimare precisă și poziții ferme, susținute cu încredere. „Persoana inteligentă” dintr-o încăpere nu este cea care ezită sau revine asupra ideilor. Este cea care intră deja și știe răspunsul, îl formulează și merge mai departe. Însă această imagine, arată tot mai multe cercetări, este inversată.

Oamenii foarte inteligenți nu sunt întotdeauna mai rapizi, mai calmi sau mai deciși. Uneori, mintea lor este mai aglomerată, mai lentă și mai conflictuală.

„În activitatea mea de cercetător în psihologie, am observat că persoanele cu o capacitate cognitivă ridicată sunt adesea înțelese greșit, tocmai pentru că obiceiurile lor mentale nu arată întotdeauna așa cum ne așteptăm să arate inteligența”, explică psihologul american Mark Travers în rubricile psychologytoday.com.

Două obiceiuri în special îi fac frecvent interpretați greșit, iar ambele sunt mult mai sofisticate cognitiv decât par la prima vedere.

CITEȘTE ȘI: Se îndreaptă omenirea spre autodistrugere? Un celebru psihiatru avertizează că mintea umană a rămas în urmă față de progresul tehnologic

Schimbarea opiniei în timpul unui argument

Puține lucruri îi deranjează mai mult pe oameni într-o conversație decât cineva care își contrazice propriile afirmații. O persoană care își susține un punct de vedere cu aparentă încredere, apoi se oprește brusc din gândire și spune: „De fapt, cred că m-am înșelat în privința asta”. Pentru unii, acest lucru pare lipsit de fermitate, insuficient pregătit sau fără convingere. Într-o ședință, poate afecta credibilitatea. Într-o dispută, poate fi perceput ca o cedare.

În realitate însă, acest comportament reflectă unul dintre cei mai buni indicatori ai inteligenței superioare, actualizarea convingerilor, adică disponibilitatea de a-ți revizui o poziție atunci când apar dovezi noi, chiar și în timp real, în public și cu un cost social.

Un studiu din 2024 publicat în Cognitive Research: Principles and Implications a găsit dovezi că persoanele cu inteligență fluidă mai ridicată își schimbă mai ușor atitudinile atunci când primesc corecturi, în timp ce persoanele cu abilități de raționament mai scăzute tind să mențină informații eronate chiar și după ce li se oferă o corecție. Cu alte cuvinte, persoana din încăpere care spune cel mai ușor „m-am înșelat” este adesea, din punct de vedere cognitiv, cea mai capabilă.

Acest lucru se leagă de un tipar mai larg identificat de cercetători în modul în care oamenii inteligenți gestionează incertitudinea. Studiile arată că persoanele cu un nivel mai scăzut de nevoie de închidere cognitivă tolerează mai ușor ambiguitatea, iar alte cercetări sugerează că o capacitate cognitivă mai ridicată este asociată cu o deschidere mai mare și cu flexibilitate cognitivă. În timp ce majoritatea oamenilor simt presiunea de a adopta rapid o poziție și de a o menține, persoanele foarte inteligente sunt mai confortabile să rămână în procesul de revizuire, chiar și atunci când acesta este vizibil pentru ceilalți.

Partea frustrantă pentru observatori este exact aceasta, persoana inteligentă nu simte urgența de a afișa certitudine înainte de a fi pregătită. Iar dacă procesul de gândire continuă, îl va exprima și verbal.

Gândește-te la colegul care, în mijlocul unei ședințe de strategie, spune: „Retrag ce am spus acum zece minute”, iar atmosfera din încăpere se schimbă vizibil. Pentru ceilalți, pare confuzie. Pentru mintea acelei persoane, înseamnă că a apărut o informație mai corectă, iar a rămâne fidel poziției inițiale ar însemna ignorarea ei.

Diferența importantă este între actualizarea convingerilor și ezitarea cronică. Actualizarea este reactivă, se produce ca răspuns la dovezi noi. Ezitarea este evitantă, apare ca reacție la presiune socială. Una reflectă forță cognitivă. Cealaltă poate indica opusul. În viața de zi cu zi însă, cele două sunt adesea puse în aceeași categorie frustrantă, lipsă de fiabilitate.

VEZI ȘI: Anxietate și depresie. De ce lipsa inteligenței emoționale ajunge să fie prezentată drept sursă directă a tulburărilor afective

Oferirea unui context excesiv, inutil

Imaginează-ți că pui o întrebare unei persoane și primești un răspuns de cinci minute care începe cu trei pași înainte de idee. Apar explicații suplimentare, precizări, fundal istoric și excepții peste excepții. Persoana nu pare să realizeze că ai avut nevoie de o propoziție, nu de un seminar. Poate părea condescendent, obositor sau pur și simplu nepotrivit social.

Ceea ce observi aproape sigur este însă un fenomen cognitiv bine documentat, numit „blestemul cunoașterii”, care se corelează cu expertiza și cu o capacitate cognitivă mai profundă.

„Blestemul cunoașterii” este o distorsiune cognitivă care determină creierul să supraestimeze cât de mult înțeleg ceilalți. Atunci când stăpânim un concept, pierdem accesul la amintirea modului în care era să nu îl înțelegem. Apare astfel un punct orb care face dificilă empatia față de cei care nu au același nivel de cunoștințe. Cu cât cunoașterea este mai profundă, cu atât devine mai greu să identifici punctul de pornire potrivit pentru cineva din afară.

Persoanele foarte inteligente își construiesc adesea, fără să își dea seama, structuri mentale complexe în jurul unui subiect, dezvoltate în ani de analiză și reflecție. Când încearcă să explice acel subiect, tind să demonteze aceste structuri de sus în jos, ceea ce înseamnă că pornesc de la întreaga arhitectură conceptuală pe care interlocutorul nu o are încă, în loc să înceapă cu răspunsul simplu, de bază, pe care acesta l-a solicitat.

Atunci când experții dezvoltă modele mentale sofisticate pentru organizarea informațiilor, problema de comunicare apare pentru că aceste modele nu sunt împărtășite. Explicația devine corectă, completă și, pentru interlocutor, dificil sau imposibil de urmărit.

Pentru cel care primește explicația, acest lucru pare o lipsă de atenție socială. În realitate însă, este un efect secundar al excesului de cunoaștere, nu al lipsei ei. Persoana foarte inteligentă nu este incapabilă să „citească sala”, dar pur și simplu nu mai poate identifica ușor punctul de pornire al interlocutorului în raport cu propriul său mod de gândire.

Gândește-te la cercetătorul care răspunde la întrebarea „cu ce te ocupi?” printr-un tur de zece minute al întregului domeniu. Sau la inginerul care explică „cum funcționează această funcție?” pornind de la principiile de bază ale arhitecturii sistemului. Intenția este aproape întotdeauna una generoasă, dorința de a oferi răspunsul complet, imaginea de ansamblu, explicația. Efectul social, din păcate, este adesea contrariul.

Este important de precizat că „blestemul cunoașterii” nu justifică o comunicare deficitară. În timp, acesta rămâne o abilitate care trebuie corectată. Totuși, înțelegerea originii lui contează. Data viitoare când cineva oferă o explicație prea detaliată până la frustrare, întrebarea mai utilă nu este „de ce nu își adaptează discursul?”, ci „cât de mult știe de fapt despre acest subiect?”. De cele mai multe ori, răspunsul este mai mult decât poate fi ușor condensat.