Prin demersul acesta nu s-a dorit să se stoarcă lacrimi, ci să crească conștientizarea asupra importanţei endometriozei, să schimbăm împreună acea concepție ridicolă, vehiculată într-un articol scris doar pentru trafic, conform căreia "endometrioza este boala neiubirii" şi împreună să oferim exemple din care celelalte paciente cu endometrioză îşi pot trage propriile învăţăminte.
Așa că iată și relatarea mea:
Povestea cu endometrioza a început în septembrie 2014. Era duminică seară, citeam și dintr-o dată, brusc, am început să tremur și să nu mai pot vorbi. I-am spus unui prieten să cheme ambulanța, dar între timp mă mai liniștisem și am decis să merg a doua zi la spital sperând totuși că dimineață totul va trece. Nu a fost așa. A fost un chin să ajung la mașină pentru a mă duce la spital. Abia mergeam, tremuram și aveam stări de vomă la fiecare pas. Într-un final am ajuns la un spital unde doctorul m-a consultat, eu fiind sigură că am o problemă digestivă. Medicul a spus că nu "vede" nimic, deși fiecare palpare era groaznică, motiv pentru care a decis să mă trimită la un ginecolog unde mi-a descoperit un chist endometriozic de 5 cm. Doctorul a decis să mă trimită să fac un set de analize de sânge. Rezultatul l-am primit în aceeași zi și multe valori depășeau limita normală. Cea mai îngrijorătoare valoare era dată de markerul tumoral CA 125. Valoarea de prag era de 35 U/ml, iar eu avem 2.100. Știam că, după ce consultasem mai multe surse online, că markerul CA 125 este asociat de cele mai multe ori cu cancerul ovarian și există impresia greșită că nivelul crescut al CA 125 în sânge înseamnă cancer ovarian sau endometrioză. Sau multe altele.
[citeste si]
Ulterior aveam să aflu că valoarea mare poate fi cauzată și de alte boli, cum ar fi endometrioza, dar șocul era mult prea mare, la fel și rezultatul analizei încât să nu mă gândesc la ce-i mai rău. Plus că medicii nu păreau foarte liniștiți. Am repetat analiza a doua zi. CA 125 = 3.100. A treia zi am făcut din nou testul: CA 125 = 1.900. Panică, lacrimi, disperare și cam atât. Am ajuns într-un final un medic extraordinar, la Spitalul Militar, care m-a luat de mână și mi-a zis că împreună vom trece și peste asta. A decis să mă opereze, fiind o operație clasică, nu laparoscopic. Doctorul mi-a zis că abia pe masa de operație vom vedea dacă e cancer sau nu. Operația a decurs foarte bine și cum am deschis ochii, prima întrebare a fost: 'am cancer?'. Eroul meu, că de-atunci a rămas eroul meu, m-a luat de mână și mi-a zis: 'nu..., dar ca să fim siguri trebuie să așteptăm biopsia'.
Recuperarea mea a fost dificlă. Noroc că am avut-o pe mama care a reușit, la un moment dat, să mă ridice din pat să pot începe să merg. A fost greu, a urmat o dietă strictă, stat la pat și plimbat - aproximativ trei săptămâni - de pe hol pe balcon, pastile și îndoieli. După aproximativ o lună, a venit rezultatul biopsiei. I l-am arătat doctorului care mi-a citit: endometrioză. "Deci nu e cancer?!". "Nu", mi-a zis doctorul, moment în care i-am sărit în brațe cu ochii în lacrimi, dar de data asta de fericire. Mi s-a spus: "de azi fără zahăr, lactate, brânzeturi, pâine, carne". Am încercat să respect noua dietă. Ce-i drept, nu prea mi-a ieșit, dar sunt mult mai atentă la ce mănânc. Au urmat controale o dată la șase luni și de fiecare dată rezultatele au fost bune.
Cazul meu este unul fericit, fără doar și poate, mă ajută tinerețea și faptul că am încăput pe mâinile unui erou. Din păcate, endometrioza este 'cancerul care nu ucide', așa este denumită în Franța. Eu nu mai am dureri de când m-am operat, dar vorbesc cu mai multe femei care trăiesc un coșmar și după operație. Boala le-a revenit chiar și la două-trei luni pentru că da, revine, dar nu este normal să se întoarcă atât de repede. Nu te vindeci de endometrioză, o poți ține în frâu cu sport, o dietă echilibrată, cu puțin noroc, având o viață fără stres, bucurându-te de orice și fără să mai pui la suflet toate problemele.
Cunosc femei cu endometrioză care au dureri zilnice, care nu își găsesc un loc de muncă pentru că au nevoie de prea multe zile libere și nimeni nu le înțelege. În România, puțini au auzit de endometrioză, în timp ce în Franțăa există EndoFrance, o organizație care luptă de mai bine de 15 ani pentru a face cunoscută boala în special în rândul autorităților publice. Misiunile lor sunt să sprijine femeile cu endometrioză și familiile acestora, să propage cât mai multe informații despre boală și să suțină cercetările științifice în acest caz. Ca un sfat pentru femei... aș spune să nu creadă că este normal să aibă dureri la menstruație, poate fi un simptom al bolii, iar consecințele pot fi grave și pot duce la infertilitate. De fapt, multe femei descoperă că au endometrioză abia când își dau seama că nu pot avea copii. Nu este o regulă. Am prietene care s-au operat de endometrioză, iar acum au copii frumoși și sănătoși. De aceea am spus că este important pe mâna cărui medic ajungi. Problema este că nu știm cum ajungem să ne procopsim această boală. Unii experți spun că este genetic, alții că este influențată de mediul în care trăim. Sunt multe teorii și mai bine să-i lăsăm pe medici să ne spună.
Sunt minimum 500.000 de femei în România diagnosticate cu endometrioză (estimarea minimă, raportată la cifrele din țările în care exista statistici – Ungaria, de exemplu, și la media internațională de 1 femeie din 10), multe dintre ele ajunse la stadii avansate de boală. Așadar, mergeți la doctor!
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
