Sâmbătă 29 octombrie 1989. "Vremea se răcește treptat. Cer mai mult noros în nord, centru și est. Plouă pe arii relativ extinse. Ceață slabă pe alocuri. Temperaturile minime sunt cuprinse între zero și 10 grade în depresiuni mai scăzute. Maximele termice se situează între 8 și 18 grade, mai ridicate în sud." Aşa începuse dimineaţa, la radio. Mă îmboşcase mama pe sub costumul popular cu vreo două bluze de piele şi alte două perechi de dresuri flauşate. Aveam să stau în frig vreo câteva ore fără nicio hăinuţă pe deasupra. Eram Măriuca, Maria Ion Zaharia sau Măriuca din Pădureni (Vrancea) cum îi spuneau cu toții, eroina de la Mărăşeşti eliminată din manualele de istorie. Şi mai aveam şi un receptor de telefon rece prins de cordon la brâu. "Vreau să fac şi eu ceva pentru ţară", le-a spus fetiţa de 12 ani soldaţilor români înainte să se cocoaţe în copac. Ca şi ea, m-am cocoţat şi eu, doar că în braţele dictatorului. Ea a murit după a doua ghiulea. Eu am murit de emoţie. Şi de frig. Şi poate şi de somn. Pentru că mă trezisem de pe la cinci ca să-mi facă mama codiţe împletite. Trebuia să arăt ca în povestirile istorice ale lui Dumitru Almaş.
Am poftit la colacul lui Ceauşescu
Era perioada în care Nicolae Ceauşescu relua vizitele de lucru prin ţară. Auzisem prin casă, vreo zece ani mai târziu, că în octombrie erau încă zile de lucrări agricole, printre ultimele din an şi că tovarăşul ar fi vrut să le prindă în zone de producție intensă, ca Bărăganul cu Brăila, pentru a face din noua revoluție agrară un triumf, încă unul. Ce treabă aveam eu cu revoluţiile agrare? De ce mă chemaseră acolo să stau atâtea ore în picioare şi să aştept un "nene" care parcă nu mai venea? Ce mă interesa pe mine Ziua Recoltei? Nu ştiam ce-s alea IAS-uri, CAP-uri, "centrul civic" şi cine face parte din activul de partid din judeţ. Eu ştiam doar că mi-e foame. Şi mai ştiam că mama, educatoare şi directoare de grădiniţă la vremea aceea, îmi făcea toate mofturile. De-aia am şi îndrăznit să atentez la colacul împletit cu care avea să fie întâmpinat tovarăşul preşedinte şi, culmea, mi-a fost interzis. Atât am poftit la pâinea lui Ceauşescu în dimineaţa aia şi n-am primit decât o mustrare din priviri şi un "N-avem voie!". Până şi la sarea de lângă am salivat de poftă, de foame, nici eu nu mai ştiu. Mi se părea o sare specială, era "sarea preşedintelui". Şi poate, ca mine, au mai poftit şi colegii de clasă care tremurau ba de frig, ba de emoţie, în acelaşi ritm cu mine: Traian (cu casca de soldat roman, rece şi aia, căzută pe frunte), Decebal (măcar el avea pe cap o cuşmă îmblănită de la ta-su), Ecaterina Teodoroiu care avea mânuşi (ce-i păsa?) şi alte personaje istorice de care nu-mi mai amintesc. Tremuram româneşte şi vitejeşte cu toţii. Nu ştiu dacă era neapărat frig, aşa cum anunţaseră la radio, dar era nelinişte. Agorafobă am fost de mică. Şi azi mă surprind că mai tremur, în toiul verii, când intru în coadă la covrigi calzi.
"Tovar'şa mămica, am rupt-o. Era pentru nenea din tablou, nu?"
Dintotdeauna am avut amintiri vivide, am amintiri fin-precise încă de la vârste mici. Dar nu atât de clare încât să-mi amintesc şi itinerarul lui Ceauşescu din Ziua Recoltei la Brăila. Am descoperit, mai târziu, în online, traseul preşedintelui prin judeţ. La "noi", în oraş, dacă bine îmi aduc aminte, a ajuns cu elicopterul după ce, înainte, fusese prin comuna Tudor Vladimirescu cu o decapotabilă. Eram strânşi cu toţii pe platoul din fața Întreprinderii de utilaj greu „Progresul”. Abia acolo au fost primiți oficial în județul Brăila. Mulţi fluturau steaguri roșii și tricolore iar alţii, mai din spate, bălăngăneau în aer nişte pancarte cu urări şi lozinci şi vreo câteva portrete uriaşe ale cuplului prezidențial. Şoimi, pionieri şi cadre didactice, laolaltă cu utecişti şi oameni ai muncii, militari din gărzile patriotice şi un pâlc de oameni îmbrăcaţi în negru...toţi îl aşteptam pe Tovarăşu'. Aveam şi eu flori în mână pentru atunci când aveam să-l întâmpin cu poezia învăţată pe de rost încă din vară, nişte garoafe obosite. Pe una din ele am rupt-o intenţionat pentru că ştiam că dacă fac asta mama mi le va lua şi mă va lăsa cu mâinile libere. Aşa s-a şi întâmplat. M-a scăpat de ele şi aşa am putut să-mi încălzesc degetele în brâul lat care-mi ţinea fota în loc. "Tovar'şa mămica (aşa-i ziceam în public), am rupt-o. Era pentru nenea din tablou, nu?" Şi-aşa am scăpat de buchet. I-am lăsat pe ei să scandeze în voie "România a ales – socialism, pace, progres!" iar eu mi-am încălzit, între timp, mâinile pe sub cojocelul de blană. Pofteam în continuare la colacul auriu.
Am văzut lumea de sus
A ajuns lângă noi, nu înainte ca elicopterul prezidenţial să-mi fluture fusta şi să-mi strice codiţele pieptănate atent dis de dimineaţă. Era înconjurat de "oamenii în negru" şi abia putea să se mişte în voie. Prin ochii de copil de şase ani, mi s-a părut un bătrânel gârbovit, puţin adus de spate. Semăna cu un Moş Gerilă nedormit. Doar că nu avea haine roşii şi nici burtă. A gustat din pâinea aia mare, rumenită pe toate părţile, lucioasă şi pufoasă, îmbăiată toată în miere, la care mi-au stat ochii de când am ajuns acolo. Am recitat cu toţii câte jumătate de poezie repede, cred că i-am şi cântat o strofă din ceva şi apoi ne-au lăsat pe noi, ăia mici din faţă, în pace. Nu înainte să ridice vreo doi copilaşi în braţe, în văzul mulţimii. Pe cel de dinaintea mea l-a ridicat mai sus, mi se părea că e nedrept ca Decebal să atingă aşa înălţimi şi să aibă o aşa privelişte ca din vârful topoganului. Sau poate era de la căciula de dac care-l făcea să pară mai sus şi mai presus? Apoi m-a cuprins pe mine pe după subţiori şi m-a ridicat cam la fel cum mi-am luat eu, azi dimineaţă, pisica în braţe. Ce minunat! Am fost ridicată la pieptul lui Ceauşescu. Putea să-l ia pe Traian sau pe Ecaterina care era mai aproape de el, dar m-a ales pe mine, Măriuca. Cineva parcă mă împinsese şi mă ţinuse de mijloc până să ajung sub bărbia lui. Ţin minte doar că l-am cuprins cu amândouă braţele pe după gât. Mi se părea că sunt atât de sus, mai sus ca Decebal cu căciula lui călduroasă cu tot şi de-acolo, din braţele lui, lumea „de jos” nu-mi putea face nimic rău. M-am simţit în siguranţă la pieptul tovarăşului, chiar şi numai preţ de vreo câteva momente, cât a făcut cu mâna în stânga şi-n dreapta şi a s-a întors către mulţime. Îmi atârna telefonul de la brâu în jos pe piciorul lui, dar ce mai conta? După ce m-a lăsat, l-am văzut cum întinde mâna înspre un mic care încă mai sfârâia pe o măsuţă de lângă noi. Cineva i-a dat uşor peste degete. Nu l-a lăsat nici măcar să-l ia, d'apăi să guste! Era unul din "oamenii negri". Mă simţeam răzbunată. A poftit şi el cum am poftit eu mai bine de şase ore la colacul lui cu sare. Na, vezi cum e să înghiţi în sec?
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
Acest articol reprezintă o opinie.
Ascultă în română
