Fost baschetbalist de performanță, Gabriel Toma, în vârstă de 55 de ani, a avut COVID-19 în urmă cu un an, dar lupta cu boala și-a pus amprenta asupra lui.
Gabriel Toma a fost internat în spital timp de 32 de zile: 18 la Spitalul de Boli Infecțioase Sfânta Parascheva din Iași, 14 la Spitalul Modular COVID Leţcani, la ATI, și chiar dacă mai avea doar 2,5% șanse de supraviețuire, Gabriel Toma a învins virusul care între timp a devenit și mai agresiv.
La vremea internării în spital, Gabriel Toma cântărea aproximativ 127 de kilograme, la o înălțime de 1,96 metri, iar o lună de spitalizare l-a transformat total, făcându-l să slăbească 25 de kilograme.
La ceva timp după ce s-a vindecat, sportivul a povestit cum a debutat boala în cazul lui, ce experiențe a avut în secția ATI și ce l-a ajutat să se agațe de viață.
"A debutat ca o gripă. M-am trezit într-o zi de luni cu niște simptome ca de gripă sezonieră. Senzație de usturime a ochilor, capul prea mare, dureri resimțite în mușchi și în articulații, oboseală peste măsură de la primele ore ale dimineții. Gustul, mirosul nu le-am pierdut, nu mi s-au modificat nicio secundă.
Am transmis la fabrică faptul că am o stare gripală și că voi lucra de acasă. Semnalul a fost, evident, testul pozitiv", a povestit Gabriel Toma, pentru "Ce se întâmplă, doctore?".
Două săptămâni în secția de Terapie Intensivă: "Am delirat zile întregi"
"De cum am ajuns în salonul COVID-19 de la Spitalul de Boli Infecțioase Sfânta Parascheva din Iași, după ce au văzut că saturația se duce spre 90, mi-au pus "elefantul", masca transparentă verzuie care se aplică peste gură și nas. Pentru că tot scădea saturația, mi-au pus "ochelarii", acele două tuburi ce se introduc în nări și se petrec pe după urechi, care concentrează mai bine aportul de oxigen. Tot scădea… Mi le-au pus pe amândouă concomitent. Nici așa nu s-a stabilizat.
Atunci decizia a fost mutarea la Lețcani, unde oxigenul era suficient să mă poată ține în viață.
Am delirat zile întregi, filme întregi. Am avut conversații WhatsApp doar în mintea mea. Am construit la detaliu un business, am fost parte dintr-un mare film care implica ceilalți pacienți, concerte muzicale, transferuri într-o clinică privată. Dacă nu le trăiești nu ai cum să le descrii, pentru că nimeni nu poate înțelege prin ce am trecut.
De multe ori lipsa de oxigen și medicația mă duceau în scenarii fantastice. Mutat cu tot cu pat într-o clinică privată în care erau internați niște bolnavi de COVID-19, iar eu eram cumva furnizor de plasmă pentru ei.
În scurtele mele momente de luciditate, pe care le am și acum în fața ochilor, țin minte cum am fost legat de mâini și de picioare cu niște fașe transformate în niște sfori de cât am tras. Aveam mâinile atât de umflate de mă uitam nătâng la ele și nu înțelegeam ce sunt. Când spun umflat, spun că arătau ca niște franzele…", a mai spus Gabriel Toma.
"Eram legat de mâini și de picioare, răstignit în pat". Ce l-a salvat pe sportiv, de fapt
"Nimeni nu îmi spunea nimic. Eram în perioada în care eram legat de mâini și de picioare, răstignit în pat. Legat cu niște fașe, să ne înțelegem, am cicatrici pe mână și acum care îmi reamintesc de acea perioadă. Nu cu vreun manșon care să împiedice staza…
Din cauza diabetului decompensat aveam o sete teribilă. Urlam ore în șir până efectiv nu mai aveam vlagă – de parcă aveam și multă în starea în care eram – după o gură de apă.
Cel mai mare coșmar al meu era setea… Urlam după apă până îmi pierdeam cunoștința sau nu mai aveam energie să o fac. Îmi dădeau să beau la câteva ceasuri. Când vedeam un costum alb strigam imediat, implorând după apă… Infernal… La un moment dat mi-au lăsat o sticlă de apă să am de băut. Nu ajungeam cu o mână să țin sticla și cu cealaltă să desfac dopul.
Dacă nu ai spiritul necesar, este greu de supraviețuit. Cred cu tărie că empatia și comunicarea ar putea salva multe vieți în ATI-ul COVID.
Până la urmă avem aceleași tratamente ca peste tot în lumea asta, aceleași echipamente medicale. De ce diferă atât de mult procentele mici ale supraviețuitorilor din România intubați față de media lumii? Cred că răspunsul este unul singur și lesne de concluzionat.
Pe mine m-a ținut în viață dorința să îmi revăd copiii. Ăsta a fost țelul meu. Asta a fost unica dorință care m-a determinat să nu cad în genunchi, să nu mă las înfrânt, oricât de multă suferință am îndurat. Gândiți-vă că de trei ori am pășit dincolo…", a completat el.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
