Dacă ar fi nimerit în sala de cinema fără să aibă cât de cât o idee despre filmul Ink, al lui Danny Boyle, ziariștii din generația mea ar fi rămas încântați de mica lecție de jurnalism ținută chiar la începutul peliculei
Dacă ar fi nimerit în sala de cinema fără să aibă cât de cât o idee despre filmul Ink, al lui Danny Boyle, ziariștii din generația mea, crescuți în parfumul cernelii din stilouri, al celei tipografice, ar fi rămas încântați de mica lecție de jurnalism ținută chiar la începutul peliculei.
Acolo se evocă celebra lege a celor 5 W care ar guverna gazetăria: cine, ce, unde, când, de ce. Cu cât drag și nostalgie m-aș fi întors, eu una, în anii studenției. Nu a fost să fie. Cinismul calculat, întunecat al unuia dintre cei mai inovatori cineaști ai anilor ’90, Danny Boyle (Trainspotting) ne oferă ex-abrupto reinterpretarea amintitei legi, așa cum o vedea cel care va deveni marele magnat de presă, Rupert Murdoch, australianul făcător de proză fără să știe : el a transformat informația gazetărească în spectacol scandalos, în ceea ce avea să se numească în zilele noastre infotainment.
Cadru dun filmul Ink, cu actorul Jack O'Connel (foto-La Biennale)
Deocamdată suntem în 1969, în lumea filmului plasat pe cea mai vestită stradă a presei, londoneza Fleet Street, acolo unde Murdoch, încă tânăr, și ambițiosul gazetar Larry Lamb puneau la cale preluarea ziarului The Sun și transformarea lui în cel mai faimos tabloid englez. Altele vor fi acum întrebările.
Ce-i place cititorului mai mult și mai mult ? Bârfa calificată, știrea negativă, cotrobăirea în viața intimă, sexul, scandalul. Într-un cuvânt – distracția. Presa trebuie să deschidă focul este crezul lui Murdoch și Lamb, venit de la rivalul The Mirror, se dă peste cap să-l asculte, dar și să-l întreacă. Redacția se va organiza după alte norme și, din acest punct de vedere nu este lipsit de interes să urmărim alcătuirea departamentelor și invitarea specialiștilor, din care nu vor lipsi fotograful specializat în poze de fete tinere goale și un altul în imagini de cadavre, de preferință tot feminine.
Vezi și: Veneția 2026: Festivalurile de film vor fi politice sau nu vor mai fi deloc?
Ordine : limbaj ireverențios, titluri agresive, interzicerea ghilimelelor. Sloganul: « Noi scriem povestea. » Ajunși aici, ne-am cam lămurit. Succesul va fi uriaș. Tirajul atinge cifre amețitoare, fiecare million de exemplare înregistrat fiind prilejul unor sărbătoriri deșănțate, filmate de Boyle în cel mai pur stil postmodernist, cu rupturi amețitoare de ritm, schimbări năvalnice de cadraje, într-un amestec de isterie vizuală și grand-guignol.
Când soția unuia dintre marii editori va fi răpită în stilul scandalurilor vânate de The Sun, Murdoch are un moment de trezire a conștiinței, de bănuire a consecințelor politicii ziarului : « Voi ați învățat cititorii cu toate astea. Eu sunt afacerist, voi sunteți gazetari » – le va spune celor din redacție. Slabă mustrare, după ani de asistare încântată la prăbușirea unor concepte morale. Noțiunea de deontologie a jurnalismului avea să circule ceva mai târziu, când tabloidul atinsese deja un tiraj de 4 milioane.
Văzut din perspectiva istoriei presei de scandal, a unei contralecții de jurnalism, filmul poate fi luat în seamă. M-a surprins - și nu prea - blânda toleranță a presei italiene care a evitat să scrie despre ceea ce înseamnă, în fapt, mizeria morală din miezul căreia s-a născut tabloidul. Danny Boyle a dat o mână de ajutor în această direcție, declarând cum că « Tânărul Murdoch a fost un revoluționar, nu un monstru ».
Probabil că, la începutul anilor ’70, a sfida orice autoritate, inclusiv cea morală, trecea drept mare îndrăzneală. Doar Paolo Mereghetti, unul dintre cei mai prestigioși critici italieni de film, și-a intitulat comentariul „O celebrare cu multe îndoieli”.