Generalul (r.) Dorin Toma, fost comandant al Comandamentului Diviziei Multinaționale Sud-Est a NATO, a spus ce s-ar întâmpla în primele 48 de ore dacă ne-ar ataca rușii.
Generalul (r.) Dorin Toma a zis că România ar putea rezista 48 de ore în cazul unui atac surpriză al Rusiei, dar cu posibile costuri foarte mari, iar problema nu ține doar de capacitatea militară a Armatei.
Scenariul său nu pornește de la o invazie clasică, cu tancuri care trec granița, ci de la un atac hibrid și coordonat. Mai precis, atacuri cibernetice asupra spitalelor, energiei, apei, transporturilor și sistemului bancar, o campanie masivă de dezinformare, bruiaj și război electronic, urmate eventual de atacuri cu drone și rachete asupra infrastructurii critice. Toate acestea s-ar putea desfășura foarte rapid, chiar în mai puțin de 48 de ore.
Marea vulnerabilitate a României
Marea vulnerabilitate identificată este capacitatea statului și a societății de a funcționa în primele ore ale crizei. Dacă instituțiile pot lua rapid decizii, dacă energia și comunicațiile continuă să funcționeze, dacă apărarea antiaeriană face față și dacă populația nu intră în panică în fața dezinformării, a întreruperii serviciilor sau a unor atacuri...
România nu ar trebui să lupte singură, fiind membră NATO. Generalul (r.) Dorin Toma a zis însă că Articolul 5 nu presupune un răspuns militar unic și automat. În primele ore ar conta enorm viteza cu care aliații iau decizii și activează planurile de apărare. România trebuie să poată rezista suficient pentru ca mecanismul aliat să funcționeze eficient.
„Va rezista România 48 de ore? Probabil că da”
Întrebarea cu adevărat importantă este însă cu ce pierderi, cu câte servicii esențiale încă funcționale și cât de repede ar reuși România să transforme atacul într-un răspuns coerent al NATO. Generalul (r.) Dorin Toma a zis că România nu este în prezent suficient de pregătită pentru cel mai grav scenariu și că pregătirea trebuie făcută înainte ca o asemenea criză să devină realitate.
Iată postarea integrală:
„Cu ceva timp în urmă am fost întrebat dacă Armata Română ar rezista 48 de ore unei agresiuni militare ruse. Răspunsul scurt a fost că nu. Nuanțat, am explicat că apărarea națională trebuie privită în context aliat, NATO. Am explicat și că, cel mai probabil, vor exista diverse indicii privind pregătirea unei astfel de agresiuni.
Ulterior, într-o postare recentă, am scris despre ceea ce s-a întâmplat în Ucraina anterior invaziei ruse. Am arătat atunci că decidenții politici nu țin întotdeauna cont de analizele specialiștilor, preferând uneori să vadă și să audă ceea ce le convine. Uneori, cu consecințe dramatice.
Haideți să vedem ce s-ar putea întâmpla într-un scenariu în care Rusia ar ataca România prin surprindere. Un scenariu greu de imaginat astăzi.
Este, fără îndoială, un scenariu puțin probabil. Dar tocmai scenariile considerate foarte periculoase și puțin probabile trebuie luate în calcul. Și, mai ales, trebuie să ne pregătim în consecință. Nu numai populația, ci cu atât mai mult decidenții statului român care răspund de securitatea și apărarea țării.
O astfel de agresiune nu ar începe neapărat cu atacuri cu tancuri și rachete.
Prima fază ar putea fi reprezentată de atacuri cibernetice care ar viza infrastructura critică, în special infrastructura cu întrebuințare civilă care asigură servicii esențiale populației. De exemplu, ar putea fi atacată infrastructura informatică a sistemului medical. S-a întâmplat în februarie 2024, când un atac ransomware asupra sistemului informatic medical a afectat serverele mai multor spitale și a făcut indisponibile sisteme informatice esențiale.
Ar putea fi vizate sistemul de alimentare cu apă potabilă, distribuția energiei electrice, sistemul de transport – aeroporturi și calea ferată –, sistemul bancar și alte sisteme informatice de care depinde funcționarea normală a societății.
În paralel sau chiar anterior, ar putea fi declanșată o campanie agresivă de dezinformare pe rețelele sociale. „Terenul” virtual este deja pregătit. Rețelele de influență favorabile Kremlinului s-ar putea activa rapid, chiar dacă o parte dintre ele nu ar fi fost pregătite inițial special pentru acest moment.
Scopul nu ar fi neapărat convingerea tuturor de existența unei singure versiuni a realității. Uneori este suficient să existe atât de multe versiuni încât oamenii să nu mai știe ce să creadă.
Ulterior, într-un asemenea scenariu, sistemele rusești de război electronic ar putea încerca să degradeze semnificativ capacitatea de detecție, comunicațiile și funcționarea unor senzori și sisteme de armament ale Armatei Române.
În repetate rânduri a fost subliniată importanța războiului electronic în războiul din Ucraina și despre capacitatea Rusiei de a se adapta rapid la noile sisteme de armament occidentale. Lecția este una simplă: niciun sistem de armament nu trebuie considerat invulnerabil și nicio superioritate tehnologică nu este imbatabilă.
Apoi ar putea urma atacuri cu drone și rachete, într-un volum suficient pentru a suprasolicita apărarea antiaeriană și pentru a lovi simultan mai multe obiective. Nici nu ar trebui lansate foarte multe, probabil câteva zeci de drone și câteva rachete balistice și de croazieră ar fi suficiente.
Nu este obligatoriu ca țintele să fie populația civilă. Dimpotrivă. Pentru un agresor poate fi mult mai eficient să lovească infrastructura de care depinde viața de zi cu zi și să poată continua eficient campania de dezinformare, de influențare a populației.
Lovituri chirurgicale ar putea viza energia, evident, una dintre țintele importante. Dar nu singura. Transporturile, comunicațiile, sistemele informatice, infrastructura logistică, unele obiective militare și alte elemente esențiale ale funcționării statului ar putea fi vizate. Într-un astfel de scenariu, informațiile pe care agresorul le-ar avea despre infrastructura României nu ar fi deloc neglijabile. În lumea de astăzi, infrastructura critică este permanent expusă, iar vulnerabilitățile informatice sau incidentele de securitate pot oferi, în anumite condiții, informații utile unui adversar. Vezi, de exemplu, cazul spargerii bazei de date de la Cadastru.
Este foarte posibil ca aceste atacuri să nu vizeze neapărat infrastructura militară NATO de pe teritoriul României. Ar putea fi executate și acțiuni de sabotaj, activându-se diverse celule locale. Totul s-ar putea întâmpla foarte rapid. Poate în 48 de ore. Poate mai repede. Poate într-o succesiune diferită de cea pe care ne-o imaginăm astăzi. Și aici apare adevărata problemă. Ce s-ar întâmpla în România?
La nivel politic și instituțional, primele ore ar fi decisive. Dacă nu există reglementări clare, proceduri cunoscute și exersate, mecanisme de gestionare a crizei de securitate și responsabilități bine definite, instituțiile ar putea fi incapabile să reacționeze oportun, coordonat și eficient. Iar în astfel de momente timpul devine o resursă strategică. Populația ar putea intra în panică. Zvonurile ar inunda rețelele sociale. Informațiile false ar circula mai repede decât informațiile oficiale.
După ce zeci de ani i s-a spus populației că suntem în siguranță, că suntem în NATO și că NATO ne va apăra, este greu de spus cum ar reacționa oamenii atunci când ar constata că războiul a ajuns, totuși, în România. Este posibil ca oamenii să ia cu asalt magazinele și bancomatele. Este posibil să încerce să plece din zonele considerate periculoase. Este posibil ca unii să încerce chiar să părăsească țara, spre vest, nu spre est. Nu știm. Dar tocmai pentru că nu știm, ar trebui să fim pregătiți.
În același timp, aliații s-ar întâlni la Bruxelles. Nu neapărat pentru a decide dacă să activeze sau nu articolul 5. România este membră NATO și un atac asupra teritoriului său ar ridica problema apărării colective. Însă, în acest scenariu, niciun soldat rus nu a trecut granița NATO. Niciun centimetru pătrat din teritoriul NATO nu a fost ocupat... Întrebarea reală ar fi ce măsuri concrete trebuie luate și ce planuri trebuie activate. Ce decizii va lua Consiliul Nord-Atlantic? Articolul 5 nu înseamnă automat un război total împotriva Rusiei și nici nu înseamnă că NATO va răspunde într-un singur mod prestabilit. Înseamnă obligația aliaților de a acorda asistență, forma concretă a acestei asistențe fiind o decizie politică și militară.
Și aici apar cele mai dificile întrebări. Până unde va merge Alianța pentru a apăra România? Cât de rapid va reacționa? Ce forțe vor fi angajate? Ce riscuri de escaladare vor fi acceptate? Se va încerca evitarea escaladării cu orice preț? Sau se va considera că tocmai un răspuns ferm și rapid este singura modalitate de a evita un război mai mare?
Și, mai ales, cum va arăta în acel moment garanția nucleară a NATO și rolul SUA în asigurarea acesteia? Se va merge până la asumarea riscului unei confruntări nucleare cu Rusia? Sunt întrebări la care astăzi putem doar să răspundem teoretic. Într-un astfel de scenariu, pe care cei mai mulți îl vor considera greu de imaginat, ce va conta cu adevărat? Tancurile? Mașinile de luptă? Sau reziliența și redundanța sistemelor esențiale ale statului, necesare pentru asigurarea serviciilor de bază ale populației? Va conta mai mult reziliența populației, capacitatea cetățenilor de a rezista unei campanii de dezinformare sau numărul de avioane F-16?
Un sistem operaționalizat de apărare antiaeriană și anti-dronă, stratificat și integrat, va conta. Capacitatea de a menține în funcțiune sistemul energetic și comunicațiile va conta. Capacitatea instituțiilor de a continua să funcționeze eficient va conta. Capacitatea populației de a nu intra în panică va conta. Capacitatea decidenților politici de a lua decizii rapide va conta.
Și, evident, vor conta aliații. Pentru că România nu trebuie să reziste singură. Dar trebuie să fie capabilă să reziste suficient de mult pentru ca mecanismul aliat să poată funcționa eficient. Și totuși întrebarea rămâne. Va rezista România, într-un astfel de scenariu, 48 de ore? Probabil că da. Dar întrebarea adevărată este: cu ce consecințe și cu ce costuri?
Câte servicii esențiale vor mai funcționa? Cât de repede va putea statul să reacționeze? Cât de repede va putea fi restabilită situația? Cât de mult va afecta populația? Cât de mult va afecta economia? Și, mai ales, cât de repede va putea România să transforme atacul asupra sa într-o reacție aliată coerentă?
Nu vreau să introduc o stare de panică. Nu acesta este scopul. Vreau doar să conștientizăm riscurile și să ne pregătim în consecință.
Diverse servicii de informații și analiști estimează că, într-un anumit orizont de timp, Rusia ar putea încerca să testeze, într-o formă sau alta, determinarea, coeziunea NATO. Nu înseamnă că Rusia va ataca militar NATO. Nu înseamnă neapărat că va ataca România. Și cu atât mai puțin că acest lucru se va întâmpla mâine. Înseamnă doar că scenariul trebuie luat în calcul. O astfel de agresiune împotriva unui stat NATO poate părea astăzi greu de imaginat. Firesc apare întrebarea: de ce ar face Rusia asta, ce ar urmări concret și de ce ar accepta riscul unui război direct cu NATO? Acest text nu își propune să răspundă la această întrebare. O astfel de analiză strategică este obligația, în primul rând, a instituțiilor statului să o facă. Însă războiul din Ucraina ne-a arătat că ceea ce pare de neconceput poate deveni realitate.
Întrebarea nu este dacă suntem pregătiți pentru cel mai rău scenariu, care, așa cum spuneam, poate părea foarte puțin probabil. Răspunsul evident este că nu suntem. Întrebarea corectă este dacă facem ceva pentru a fi mai bine pregătiți.
Și, din nefericire, dacă ne uităm la evenimentele din ultimele luni, nici la această întrebare răspunsul nu este unul care să ne liniștească. Pregătirea nu înseamnă panică. Pregătirea înseamnă să nu fii surprins atunci când apare ceea ce sperai să nu se întâmple niciodată. Rolul experților, al specialiștilor, nu este să spună doar ceea ce vor să audă politicienii. Iar rolul celor care iau decizii pentru securitatea și apărarea României nu este să se pregătească doar pentru scenariile cele mai probabile, ci, în primul rând, să ne pregătească pentru scenariile pe care sperăm să nu fim niciodată obligați să le trăim”, a zis generalul (r.) Dorin Toma.