”Se spune că o tânără femeie stătea pe malul unui râu și țesea o cămașă bărbătească, a spus Costel Constantin. La un moment dat, de oboseală, din greșeală, degetarul i-a sărit de pe deget, a căzut în apă și a dispărut în valuri!
Femeia noastră a început să plângă atât de tare încât Dumnezeu a auzit-o și a coborât la ea. Și a spus: „De ce plângi, fata mea?!” „Doamne, noi suntem o familie care o ducem foarte greu! Soțul meu muncește de dimineața până seara să aducă niște bănuți în casă, să ne descurcăm de pe o zi pe alta! Și eu încerc să îl ajut cât pot! Acum îi reparam o cămașă, că nu avem destui bani ca să își ia una nouă! Și uite că degetarul mi-a căzut în apă, a dispărut, și eu nu mai pot să îmi duc munca la bun sfârșit, să termin munca pe care am început-o!”
„Nu mai plânge, i-a spus Dumnezeu, așteaptă!” A coborât mâna în valuri, și a ridicat de acolo un degetar din aur, bătut cu diamante! „Acesta este degetarul tău?” Și ea a spus: „Nu, doamne, acesta nu e al meu!” Dumnezeu l-a pus alături. A băgat mâna din nou în apă și a scos un alt degetar, tot din aur, bătut cu peruzele și rubine! „Sau poate ăsta?” „Nu, Doamne, nu e nici ăsta!” „Bine!” A băgat mâna din nou și a scos un degetar din piele, plin de zgârieturi și uzat! „Acesta este?” „Da, doamne! Îți mulțumesc din suflet, acesta este degetarul meu!” Drept mulțumire, Dumnezeu i le-a făcut cadou pe toate trei!
De la această întâmplare, au trecut mulți ani, timp îndelungat, zece, cincisprezece ani, era pe înserat, și femeia noastră se plimba pe malul râului, cu soțul ei! Soțul ei, din greșeală, a făcut un pas necugetat, a alunecat pe pantă și a căzut în apă și a dispărut în valuri. Femeia noastră a început să plângă atât de tare, încât Dumnezeu a auzit-o din nou, și a coborât la ea: „De ce plângi, femeie?” Și femeia i-a explicat. „Nu mai plânge! Șterge-ți lacrimile și așteaptă!”
Dumnezeu s-a cufundat el, în valuri, și a ieșit de acolo în brațe cu George Clooney. Acesta este soțul tău? Femeia: „Da, Doamne, îți mulțumesc, acesta este!” Dumnezeu s-a mâniat, și a spus: „Femeie, minți, aceasta nu e adevărat! Nu e soțul tău acesta! De ce minți?” „Doamne, te rog să mă ierți, dar să mă și înțelegi! Dacă aș fi spus că nu e soțul meu, a doua oară mi l-ai fi scos din apă pe Brad Pitt. Aș fi spus iarăși că nu e soțul meu! Iar a treia oară l-ai fi scos pe soțul meu și drept mulțumire mi i-ai fi dăruit pe toți trei! Eu nu mai am douăzeci de ani să mai port grija mai multor bărbați! De asta am spus da din prima! Numai de asta, Doamne!”Dumnezeu, încântat de judecata ei a spus: „Poți să îl păstrezi pe George Clooney!” Morala: când o femeie minte, o face cu cele mai nobile intenții și în interesul tuturor, cel puțin aceasta e interpretarea noastră, pe care o susținem cu tărie. Semnat: noi, femeile!
Albulescu citea de pe scenariu și indicațiile regizorale, la teatrul radiofonic
Ionuț Vulpescu: Dvs. ați vorbit despre glumele pe care le spuneți! Vi s-a dus buhul și e o realitate. Vreau să îmi spuneți două episoade, două anecdote cu actori!
Costel Constantin: Da, vă spun. Vă spun una! Eram la Radio, unde am făcut mii de piese! Mă rog, sute! Peste o mie de piese! Era o piesă românească, Dan Puican era regizor, iar rolurile principale le aveam Albulescu, Irina Petrescu și eu! Irina Petrescu era cu Albulescu de mult timp, așa e povestea, și s-a îndrăgostit de mine. Adică noi doi ne-am îndrăgostit! Și era o scenă în care trebuia să îi spună lui Mircea că nu îl mai iubește și că s-a terminat. Mircea avea monolog lung. Dan Puican a spus: „Vă rog frumos, citiți textul o dată, și apoi imprimăm!”
La care Albulescu a spus: „Dane, iartă-mă, te rog, ia, vezi acolo, titlul! La titlu ce scrie? Cine e, Shakespeare? Cehov, cumva? Dostoievski? Ion Luca Caragiale? Cine e? „E Petre Vasilache!” „Păi, atunci, ce vrei măi, să mai citesc o dată textul? Apasă pe buton, acolo, și dă drumul la imprimare!” „Măi, vă rog, copii, citiți!” „Dă drumul la imprimare, cum spun eu!” Și a început piesa! Albulescu, uns cu toate alifiile, făcea planul II, făcea piesa, mici mișcări ca să facă zgomot în situație și spunea: „Ia, vreau să îți spun ceva, să știi că eu nu te mai iubesc!”
Și aici urma replica lui Albulescu: „Cum? Cum ai spus? Ah, nu! Nu, nu se poate, să aud din gura ta cuvintele aste! Dar cum e posibil?! Cum e posibil să mă privești în ochi și să spui asemenea lucruri mie, care am fost alături de tine atâta timp? Dar cum nu ți-a trecut prin minte să eviți această scenă? Cum se poate așa ceva? Deschide ușa la sertar și scoate o sticlă! (Măi, de ce nu ați pus paranteza aicea?!)” El interpreta și... da, asta e cu Mircea, extraordinară!
Și acum vă spun una drăguță, ca să încheiem, care e puțin misogină, dar... Nu o să se supere femeile pe mine. E la persoana I. „Dragii mei, am fost într-un magazin să îmi cumpăr ceva de-ale gurii, așa, voiam să iau două-trei legume, o sticluță de lapte bătut, brânzică, o chiflă, și m-am îndreptat cu coșul spre casă. Casiera era o domnișoară îmbrăcată superb, machiată discret, coafată impecabil. Era tipul acela, inabordabil... M-am apropiat de bandă, am pus lucrurile pe bandă, și în clipa aceea a început să îi sune telefonul. Era o melodie executată la pian. Cam nepotrivită pentru un telefon. Dar ce sunete superbe, pline de o frumusețe nemăsurată! Superbe! Minunate! Dar în același timp încărcate cu o puternică nostalgie! M-am uitat la ea cu interes și cu admirație, am făcut un mic gest spre telefon și i-am spus: „Chopin!” La care ea, s-a uitat la mine, ca la o rudă săracă, și a spus: „A, nu, e Samsung!”.
Interviul integral poate fi vizionat mai jos:
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
