EXCLUSIV  La Mulţi Ani, sănătate şi viaţă lungă, Dinu Giurescu!

Magdalena Popa Buluc / 24 feb 2017 / 17:02 Salveaza PDF Comentarii
Dinu Giurescu
Descriere foto: Dinu Giurescu

Acum, la celebrarea vârstei de 90 de ani ai academicianului Dinu Giurescu, reiau o parte dintr-un interviu realizat cu domnia sa în urmă cu mulţi ani. 

Nu de mult, la Televiziunea Română, istoricul Dinu Giurescu comenta: “Poate sunt naiv, dar eu încă mai cred în naţiune şi în forţa ei. Poporul ăsta mai are vigoare, poporul ăsta are ingeniozitate, poporul ăsta e creativ. Cred în el şi cred că la un moment dat se va trezi”. 

Excelente şi comentariile istoricului despre Brexit: “România nu mai e a românilor”, afirmând că rezultatul referendumului din Marea Britanie reprezintă “decizia unui stat suveran care ascultă nu de ceea ce i se impune, ci de ceea ce cred oamenii că e mai bine pentru ţara lor. Marea Britanie a fost o putere colosală care are în gena ei sentimentul national, mândria naţională. Cine vrea să devenim ca popor o masă uniformă, cenuşie, fără trecut, deci fără viitor? În zilele noastre, a-ţi iubi ţara este aproape un delict. Încotro ne îndreptăm, Doamne? O ţară poate fi împinsă spre destrămare pe mai multe căi: economic, prin acapararea instituţiilor statului de un grup de interese, prin dezorganizarea învăţământului, distrugerea sistemului public de sănătate…” Iată ce mai adaugă profesorul: “Ajunge cu târârea în genunchi în faţa celor puternici. Fără fermitate şi demnitate în relaţia cu marile puteri nu putem obţine nimic. Istoria nu iartă… Ce ţară vom lăsa urmaşilor noştri?”

Câtă continuitate există în gândirea istoricului! 

 

Cu Dan Berindei

 

”În politică înghiți și un crocodil”

 

- Sunteți fiul cunoscutului istoric Constantin C. Giurescu, apreciat îndeosebi pentru Istoria românilor. Ca un crez, în volumul Amintiri, domnia-sa afirma: ”Istoric sunt, n-am frate, n-am rudă, n-am vecini. Stăpân pe adevăr, lui cată să mă închin”. Comparația între normalitate și anormalitate a profesorului era de natură să îndemne la reflecție. Ce amprentă a lăsat acesta asupra dumneavoastră?

- S-a împlinit un secol de la nașterea părintelui meu. A fost un prilej de aducere aminte și de evaluare, într-un fel. M-a influențat în sensul formării mele ca om și ca meserie. Am trăit într-o casă în care toată lumea lucra, de dimineață până seara, inclusiv mama. Disciplina aceasta de a lucra metodic și sistematic am deprins-o de-acasă. La formarea mea, un rol important l-a avut și bunicul meu din partea mamei, Simion Mehedinți, creator al școlii române de geografie. Deși eram foarte tânăr, discutam cu el chestiuni de politică și geopolitică. De la întocmirea fișelor până la arhitectura unei lucrări, am învățat meserie de la părintele meu. În anul II sau III, voiam să fac Filosofia istoriei. I-am prezentat câteva foi cu un fel de eseu. S-a oprit din lucru, le-a citit, mi le-a azvârlit și mi-a spus: ”Studiul istoriei se face cu argumentată documentare, sistematic, cu plan de lucrare, redactare, revenire asupra redactării…”. De asemenea, am învățat meserie de la profesorii mei din facultate. Îi amintesc pe Ioan Hudiță, specialist în Istoria diplomației, pe Gheorghe Brătianu, Victor Papacostea.


În camera sa de lucru 

 

”A fost cea mai grea încercare din viața mea”

 

- Ce v-a determinat să părăsiți România la vârsta de 61 de ani, deși erați o personalitate recunoscută, profesor la Facultatea de Istoria Artelor, membru în Comisia Monumentelor Istorice, membru în Comitetul Național al Istoricilor Români?

- Am crezut, ca mulți alții, că în anii ’60 am intrat într-un soi de normalitate, după toate dezastrele, persecuțiile, ororile și morții din anii 1940 și 1950. Părea că putem să ne facem meseria. Cu toată ofensiva ideologică, lucrurile au mers oarecum normal până către 1975. Treptat, am realizat că regimul distrugea această țară. Când am văzut distrugerile patrimoniului cultural, criza economică, decretul nașterilor obligatorii, gospodinele care pândeau miezul nopții ca să aibă puțin gaz pentru a găti, mi-am dat seama de dimensiunea dezastrului. Am căutat să reacționez prin diferite mijloace legale: petiții, luări de cuvânt în fața șefului statului. Văzând că toate acestea nu duc la niciun rezultat, am organizat o întreagă campanie, împreună cu câțiva colegi, dar și singur, în momentul în care s-a hotărât demolarea întregului Complex Mihai Vodă, a Mănăstirii Văcărești și crearea așa-numitului Centru Civic, care, din punct de vedere arhitectural, este, după părerea mea, o monstruozitate. Ea a rămas fără rezultat. Lovitura finală a venit în momentul în care s-a dărâmat casa părintească în cadrul sistematizării din zona Cişmigiului. Și cum aveam două fete, mi-am zis că ele nu sunt obligate să treacă prin deceniile prin care am trecut noi. În aprilie 1988, am debarcat pe Aeroportul Kennedy, împreună cu familia mea și cu două geamantane. A fost cea mai grea încercare din viața mea, mai ales în ceea ce privește adaptarea în parametrii meseriei. Anca, soția mea, care era cadru didactic la Universitatea din București, la catedra de limba spaniolă, s-a simțit acasă din primele săptămâni. Acum, lucrează în sistemul bibliotecilor americane. Este ”cataloger”. Preia informația din cărțile sosite și o încorporează într-un fișier electronic. În același timp, studiază cărți vechi din secolele XVI-XVII, pe care le descrie în fișe analitice. Bibliotecarii sunt acolo persoane respectate de întreaga lume universitară. Nu ca aici, unde sunt considerați un fel de mânuitori de cărți. După sosire, parcă cineva m-a atins cu aripa ocrotitoare. Din prima lună mi s-a oferit să scriu o lucrare științifică despre dărâmarea Patrimoniului istoric al țării, al Bucureștilor. Aveam copii după memoriile mele, aveam fotografii scoase din țară prin alte mijloace decât cele legale în acel moment, o întreagă documentație, o experiență proprie. Trei mari instituții americane au decis să editeze această lucrare. La un an după sosirea în Statele Unite, a avut loc lansarea oficială a cărții The Raising of Romania’s Past (Distrugerea trecutului României), la New York, la un club select, apoi la Washington, unde au venit peste 60 sau 70 de specialiști în domeniu. Din tot ce am scris, lucrarea ce s-a bucurat de cele mai multe note de lectură, scrise de oameni care nu m-au cunoscut niciodată, este aceasta. Am și o scrisoare de la Prințul Charles, care îmi povestea cât este de revoltat de ceea ce se petrece în România. Apoi, am predat, ca Visiting Professor în New Jersey și în Texas, unde am avut note foarte bune de la studenți. 

 

Acordând autografe


- America v-a primit fără rezerve. Ce v-a determinat să vă întoarceți?

- M-am hotărât fără să consult pe nimeni. În martie ’90, am acceptat să mă întorc, cu condiția de a preda la Universitate un curs de istorie contemporană, Istoria regimului comunist în România. Zoe Petre a fost de acord. Am ajuns astfel, după 42 de ani, acolo unde voiam să ajung la vârsta de 22 de ani, în 1949...

 

Falsificatorii

 

- Care credeți că sunt petele albe, insuficient cunoscute, ale istoriei noastre, așa cum este ea prezentată astăzi? La nivelul opiniei publice, cât de bine este cunoscută istoria comunismului?

- Anumite capitole sunt fie necunoscute, fie proiectate într-o manieră greșită. Al Doilea Război Mondial, întreaga perioadă a comunismului (1945-1989) despre care cei tineri, care au acum 20 de ani, nu cunosc absolut nimic. Chiar perioada interbelică este relativ puțin cunoscută. Sunt istorici care susțin că nu am avut democrație, că toate alegerile au fost măsluite, ceea ce nu este adevărat. Istoria nu se poate face cu “dacă”. Asta e o invenţie… nu mai este istorie. Istoria se bazează pe documente pe care căutăm să le interpretăm. Studii sunt destule, dar ele trebuie să pătrundă în mintea și în inima unor categorii foarte largi, începând cu manualele de istorie, de literatură română, cu regândirea de către profesori a propriului utilaj mental. Aceasta este partea cea mai grea. 

 

Conferințele sale captivează auditoriul


- Sunteţi unul dintre istoricii axaţi pe anul 1947. Ce se știe despre rolul lui Gheorghiu-Dej în guvernarea comunistă?

- E o perioadă puțin cunoscută. Având perspectiva necesară, putem face suma: a fost un politician dur, nu s-a ferit să-și omoare adversarii, să impună modelul sovietic în România, cu toată independența pe care a afișat-o. Însă a avut îndemânarea ca, după ce a rămas complet stăpân, după ce a determinat și retragerea trupelor sovietice din țară, să-i cheme pe supraviețuitorii din diferitele meserii și să le spună: ”Aveți posibilitatea acum să lucrați”. În timpul lui, s-au confiscat pământurile a peste trei milioane de țărani, care au fost obligați să intre în gospodăriile colective. Capitolul istoriei lui Gheorghiu-Dej, cu arestări, confiscări, este unul foarte întunecat. A avut la sfârșit flerul politic să scadă investițiile. Dintr-o dată, nivelul de trai a devenit mai acceptabil, iar la moartea lui au fost și oameni care au plâns. Cred însă că partea negativă o depășește cu mult pe cea pozitivă. Evident, nu-l putem de fel ignora. 

 

Uzurpatorii


- Un alt subiect divers prezentat este mișcarea legionară, care, la vremea ei, a reușit, în mod surprinzător, să atragă un număr remarcabil de tineri intelectuali. A fost întruchiparea românismului sau a diavolului?

- Se discută de pe poziții pasionale. Unii îi urăsc cu înverșunare pentru politica lor xenofobă și antisemită. Alții îi laudă neîngăduit de mult. Mișcarea legionară aparține fenomenului românesc, fiindcă pornirea ei este dinlăuntrul societății. Nu a fost o mișcare de import. S-ar cuveni studiată în diferitele ei faze. După faza de început, a existat o fază politică, până în ’37, când a primit 15% din votul popular; apoi, o a treia fază, represiunea ordonată de Carol al II-lea, și faza a patra, când fruntașii ei fuseseră asasinați în 1938-1939 și au venit la putere eșaloanele doi, trei sau patru ale mișcării, cu tot ce au făcut ele. Trebuie urmărită în toate aceste etape și văzut de ce au exercitat la un moment dat o asemenea atracție. Există cărturari azi care nu văd în Mircea Eliade sau în Cioran decât articolele pe care le-au scris cândva, în tinerețe, în favoarea mișcării legionare. Noi toți am traversat în existența noastră o seamă de etape. Dar când faci suma, trebuie văzut ce înseamnă una dintre ele în ponderea totală a personalității respective.  


 

Susținând o prelegere despre istorie

 

Comuniștii au confiscat actul de la 23 august 

 

- Un alt subiect ”fierbinte” a fost la un moment dat Regele Mihai. Care a fost aportul regelui în actul de la 23 August? Considerați că se putea evita predarea lui Antonescu? 

- Comuniștii au confiscat actul de la 23 August, afirmând că este actul de naștere al regimului lor. După anii ’90, au venit tot felul de neisprăviți care au considerat că actul de la 23 August a deschis calea bolșevizării României. De fapt, el a fost o necesitate de neevitat. Era singura soluție de a salva situația României. Aveam de ales între a accepta condițiile aliaților, de fapt ale sovieticilor, sau a transforma țara în câmp de război din Moldova și până la Oradea. Acest act ne-a permis să ne păstrăm statul, o parte din armată, să readucem nordul Transilvaniei în hotarele noastre, iar rușii au fost puși în fața unui fapt împlinit: nu au eliberat România de sub dominația Wehrmachtului, ci au intrat în țară și au străbătut-o fără să întâmpine nicio rezistență; deși la Moscova se anunța în fiecare zi că au fost eliberate nu știu câte orașe, printre care și Bucureștiul, unde nu se mai afla nicio forță străină cu trei zile înaintea intrării lor. În actul de la 23 August, doi factori au fost hotărâtori: Regele Mihai și armata română. Ceilalți politicieni au servit de fundal. Antonescu a avut un destin tragic pentru că a vrut să facă armistițiu. Moscova a fost dispusă până în august ’44 să trateze cu Guvernul Antonescu armistițiul. El nu s-a încrezut în cuvântul sovieticilor, dar nu avea altă soluție. După părerea mea, nu era un om politic. În politică, înghiți și un crocodil, când n-ai încotro. Om de arme, nu s-a putut hotărî să întoarcă armele, după trei ani, fără să-l anunțe pe Adolf Hitler care, în momentul acela, nu i-ar fi aprobat în niciun caz o asemenea mișcare. N-aveam ce trata, eram la discreția învingătorului. Rezumând, actul de la 23 August a fost singura modalitate de a salva ceea ce se mai putea din situația României după trei ani de război. Destinul Regelui Mihai a fost unul dramatic. România s-a aflat între 1941 și 1947 într-o situație limită. Apoi, a fost obligat să abdice. După abdicare, s-au vărsat tone de lături, la modul cel mai abject și mai vulgar, la adresa monarhiei. Capitolul trei a fost tăcerea. 70-80% din populația României de azi nu știe aproape nimic sau are idei complet greșite despre monarhie. Capitolul patru, o dată cu 1990, a însemnat un nou val de necuviințe, deoarece a fost văzut ca un potențial adversar. Bine că acum suntem invitați să regândim trecutul nostru, să vedem rolul real al monarhiei și al regelui și să ne amintim că, atâta timp cât a avut regim monarhic, România a fost parte a Europei în mod real, nu numai geografic

 

Alaturi de Dinu Sararu  


Dacă ne cramponăm de trecut, nu vom realiza nimic

 

- După ’91, relațiile cu Rusia au fost privite ca partis-pris. Care este părerea dumneavoastră ca istoric?

- Într-un articol pe care l-am scris atunci, intitulat Tratatul (1991), am spus că este inacceptabil, arătând și de ce. Privind în lumina noilor evoluții, acum am înaintat un memoriu, în care spuneam: Dacă integrarea nord-atlantică și vest-europeană rămâne orientarea strategică fundamentală a României, în relațiile externe trebuie tratată cu prioritate relația cu Rusia. Sovietizarea ne-a dat înapoi cu decenii; dar relații cât mai ample pe toate planurile cu Federația Rusă sunt necesare pentru faptul că ne aflăm aici și asta nu se va schimba, pentru că piața rusească înseamnă o piața bună pentru România, pentru că, din punct de vedere politic, avem nevoie de ei, așa cum și ei au nevoie de noi. Dar noi suntem mici, iar ei sunt foarte mari. Rusia joacă un rol important pe plan mondial și este posibil ca în 10-15 ani să fie din nou o supraputere. Noi nu putem rămâne suspendați între cele două puteri. Avem nevoie de securitate. Experiența ultimilor 50 de ani ne-a arătat ce înseamnă zona sovietică. Tezaurul este folosit acum de politicieni pentru a bate toba cea mare a patriotismului. Tezaurul l-am dat noi, de bunăvoie, în 1917. Dacă vom condiționa semnarea tratatului de Tezaur și de Pactul Molotov-Ribbentrop, nu vom semna niciodată acest tratat pe care trebuie să-l semnăm. Dacă ne cramponăm de trecut, nu vom realiza nimic. Germania a renunțat la teritorii foarte mari, care îi aparțineau de sute de ani și astăzi este considerată locomotiva Europei. Important este să scoatem țara din impasul în care se află de 11 ani.

 

 

La lansarea volumului Uzurpatorii


- În 11 septembrie erați în America. Cum v-a impresionat ceea ce s-a întâmplat și cum vedeți situația creată, ținând cont de faptul că destul de mulți analiști europeni condamnă războiul din Afganistan?

- Șocul a fost foarte mare. Opinia publică americană se credea, acasă la ea, la adăpost de asemenea lovituri și dintr-o dată a descoperit că este vulnerabilă. Nu credeam că americanii pot avea sentimente de patriotism și de solidaritate atât de puternice. Dintr-o dată, luptele de gherilă dintre democrați și republicani au încetat. Din păcate, există oameni care nu înțeleg decât de forță și atunci trebuie să mergi până la capăt. Nu așa cum s-a întâmplat în Vietnam, unde ai făcut și n-ai făcut război, dar ai pierdut 42.000 de oameni, ca, până la urmă, Vietnamul să fie comunizat în întregime. Lumea trebuie să știe că războiul înseamnă morți. Din propria armată, din populația civilă. La Dresda, în februarie 1945, în două zile de bombardament, au fost uciși peste 100.000 de civili. După cum s-a întâmplat și în Anglia. E tragic că au murit 15 oameni într-o zi în bombardamentul din Afganistan, dar pierderile omenești nu pot fi evitate în timpul unui război. 

 

 

- Cum apreciați atacul american din Iugoslavia, din 1999, când s-a utilizat pentru prima dată forța armată împotriva unui stat din Europa. Cum vedeți scenariul Kosovo? 

- Rezultatul a fost detașarea unei provincii întregi din acel stat. În momentul de față, Kosovo este o entitate autonomă care nu mai are nicio legătură cu Iugoslavia. Din păcate, s-a adăugat distrugerea unei țări întregi, a obiectivelor militare și economice. Consider că s-a creat un precedent extrem de periculos pe termen mediu și lung. Înseamnă că un teritoriu din cadrul unui stat, locuit în majoritate de o etnie minoritară (70-80%), va putea, în alte condiții, să se detașeze complet de statul respectiv, să creeze o entitate autonomă, recunoscută în cele din urmă de comunitatea internațională. Un lucru inadmisibil, după părerea mea. Sigur că albanezii din Kosovo au dreptul la învățătură, la recunoașterea identității lor culturale, la participare masivă în administrație și toate celelate drepturi pe care trebuie să le confere un stat în conformitate cu Charta Europeană. Dar de aici până la a sprijini bande înarmate care se autoproclamau Armate de Eliberare din Kosovo este o distanță enormă. Găsesc că este un eșec al celor care au gândit întreaga operație în numele NATO și al Uniunii Europene. 

 

- Ce aveți pe masa de lucru?

- Adun mereu materiale. Am un pariu cu mine însumi. Vreau să scriu o carte despre cum a arătat România sub regimul comunist, de la 30 decembrie 1947 în decembrie ’89. Am început să scriu la ea. Lucrurile se întâmplă de multe ori în istorie absolut neobişnuit. De multe ori - şi aici este partea nouă a cercetării istorice – vrem să ajungem la momenul deciziei: de ce cutare, care avea degetele pe butoanele de comandă, a acţionat într-un anume fel şi nu altfel. Deci există foarte multe imponderabile. Eu sunt absolut contra teoriei că există legitate în istorie… Asta e o invenţie! Îmi trebuie numai răgazul necesar. Visez să fiu sănătos. Cel ce recuperează istoria se salvează nu doar pe sine, ci și pe urmașii săi.



Te-ar putea interesa







Iti place noua modalitate de votare pe dcnews.ro?


Copyright 2018 SC PRESS MEDIA ELECTRONIC SRL. Toate drepturile rezervate.


dcn.n-nxt.24