EXCLUSIV  Pintilie era un maestru al zvonurilor alarmiste pentru a fi interzise creațiile, căutând astfel notorietate

Flaviu Predescu / 24 iul 2018 / 09:18 Salveaza PDF Comentarii
Descriere foto:

Continuarea interviului cu Ion Brad, acordat în exclusivitate pentru DC News. 

Vezi aici prima parte: EXCLUSIV Ion Brad, interviu cu poetul român care l-a cunoscut pe bunicul lui Kim Jong-un și care a aprobat realizarea filmului "Reconstituirea"

De câțiva ani Ion Brad nu mai iese din casă. Are, la modul figurat, un fel de „turn” jungian încare stă și scrie despre prieteni sau clasici, o trăită istorie literară, despre viață, privind cu nostalgie în urmă dar și cu speranță. La 89 de ani este poetul care înainte să adoarmă  se roagă și apoi îl citește pe Eminescu, trăiește clipa și o valorifică, sorbind din seva zilei, luptându-se cu suferința și zâmbind, agățându-se în fiecare dimineață de o rază de soare. Mereu are o vorbă bună pentru cei care-l vizitează sau o întrebare care să deschidă un front de discuție. 

A fost ambasador, director de teatru, om politic, dar este și va rămâne un însemnat om de litere. În calitate de vicepreședinte al Consiliului de Stat pentru Cultură și Artă a aprobat difuzarea filmului Reconstituirea al lui Lucian Pintilie, în 1969, acum considerată cea mai importantă peliculă românească din toate timpurile. L-a cunoscut pe Kim Ir-sen, bunicul lui Kim Jong-un, actualul președinte al Coreei de Nord, în urmă cu aproape cinci decenii. L-a avut ca model pe Lucian Blaga și a primit de la acesta imboldul de a continua să scrie poezie, poetul din Lancrăm scriind cu mâna lui în 23 iulie 1954 că Ion Brad este un poet. Avea pe atunci 24 de ani…

(w670)

Ion Brad s-a născut la 8 noiembrie 1929, în Pănade, județul Târnava-Mare (nu departe de municipiul Blaj)  este scriitor și diplomat, între 1973 și 1982 a fost ambasadorul României la Atena. De asemenea, a fost membru al Comitetului Central al Partidului Comunist Român între 1974-1989, iar între 1984 și 1989 a fost director al teatrului Nottara. A fost premiat în 1959 cu Premiul Academiei Române pentru volumul de versuri „Cu timpul meu”, în 1972 cu Premiul Uniunii Scriitorilor pentru volumul „Cele patru anotimpuri” și în 1999  a primit Premiul de poezie „Transilvania” al Festivalului Internațional „Lucian Blaga”. 

Flaviu Predescu.: Da... să trecem pe alt meridian. Ce ne puteți spune din întâlnirea pe care ați avut-o în 1971 cu Kim Ir-sen, tatăl lui Kim Jong-il și bunicul lui Kim Jong-un? Credeți că va da roade întâlnirea lui Donald Trump cu Kim Jong-un?

Ion Brad: A fost, pentru mine, o întâlnire istorică, aceea din toamna lui 1971, cu părintele Coreei de Nord, Kim Ir-sen, care condusese trupele împotriva japonezilor și a concetățenilor rămași dincolo de linia strașnic păzită dinspre sud inclusiv de americani. 

Vizita mea, împreună cu maghiarul Galfalvi Zsolt, colegul meu pentru problemele minorităților naționale de la Ministerul Culturii și un clujean, președintele Comitetului de Artă și Cultură al județului Cluj.

Vizita pe care o făceam urma celei din 1971 a Ceaușeștilor, primiți cu acele stadioane arhipline, cu demonstrații și cântece, unele și în limba română, o demonstrație copiată și chiar amplificată de Ceaușescu, după întoarcerea acasă.

În acel septembrie, când Coreea de Nord se distanțase oarecum și de China și de URSS, adoptând principiile încarnate în calul cu aripi Ciolimá, din centrul Phenian-ului.

Înainte de primirea noastră, însoțiți de doamna Mirela Lazăr, diplomată și cunoscătoare a limbii coreene, am fost plimbați pe la toate clădirile studiourilor cinematografice, vizionând filme, în care erau prezentați și imperialiștii, ușor de identificat din cauza măștilor slab alcătuite, încât să poată fi mai ușor descoperiți.

Totodată, am vizitat expozițiile de înzestrare cu armament de apărare, copiate aproape fidel după cele sovietice. Faptul anunța oarecum teribila lor dezvoltare din prezent, când dețin rachetele atomice la care Kim Jong-un s-a angajat, după întâlnirea neașteptată a președintelui SUA, Donald Trump, să nu înceapă bombardarea peninsulei Coreea. 

În cele două săptămâni din Coreea am scris mai multe poezii, apărute în volumul Noapte cu privighetori, apărut la Editura Eminescu, condusă de Valeriu Râpeanu. În Coreea, la Ziua morților (am asistat la lansarea unor corăbioare de hârtie cu lumânări aprinse pe apele unui râu), Leagănul dintre munți, Peisaj, Vonsan și Transfuzie, pe care o transcriu:

„Te Dong An, Te Dong An,

Fiu al munților, de apă,

Eu din depărtări vedeam

Chipul tău care îngroapă

Un oraș crucificat,

Phenianul, temerarul

Carele a îndurat

În tăcere tot calvarul,

Chipul tău de sânge-n spume, 

Sub colina Morambo

Când striga întreaga lume:

Până unde? Încotro?

Tot pământul coreean

Într-o inversă oglindă

Luminând subpământean.”

Primindu-ne în audiență, Kim Ir-sen mi s-a părut un om simplu și înțelept, dotat și cu umor.

M-a întrebat ce face tovarășul Ceaușescu, i-am răspuns că bine, muncește foarte mult, vizitează și diversele provincii ale României. Mi-a spus să-i transmit urările sale cordiale. Ceea ce am și făcut, după întoarcerea buclucașă acasă, când, în lipsa mea și a președintelui Dumitru Popescu, aflat în vizită la Londra, unde era însoțit de celebra „Doamnă de fier”, pe atunci doar ministru al culturii engleze.

Întors cu un avion turboreactor Il12, am ajuns la Moscova, unde doream să mai văd unele spectacole de teatru și operă, școala moscovită fiind celebră în aceste domenii. S-a întâmplat că atunci se afla la Moscova, în turneu, cu spectacolul Revizorul, regizorul N. Tostonogov, venit de la Leningrad. N-am apucat să-l văd, fiind interzis de oficialitățile moscovite.

Așa am ajuns acasă, chemat peste noapte, fiindcă la București fusese interzis Revizorul, regizat de același Lucian Pintilie, un maestru și în lansarea unor zvonuri alarmiste, ca să i se interzică producțiile, devenind, astfel, și mai cunoscut și simpatic publicului spectator.

La câteva zile după întoarcere, secretarul personal al lui Ceaușescu, pe care-l cunoșteam de la UTM, m-a introdus în cabinetul acestuia, după odihna sa de la prânz, când era mai liniștit și nu începea chemarea miniștrilor, pe care, de obicei, îi critica.

Am ajuns în fața biroului său, încărcat de cărți (primea toate volumele, înainte de difuzare, deci o cenzură și mai dură decât prima, cea oficială). I-am transmis mesajul lui Kim Ir-sen, după primirea anunțată în presa noastră oficială, și spunându-i că eu sunt primul vinovat pentru spectacolul cu Revizorul, pe care l-am văzut la repetiția generală, lăsându-le colaboratorilor mei (lui Amza Săceanu, președintele Consiliului de cultură al municipiului) unele observații, neesențiale, pe care urmau să le retușeze la premieră.

(w670)

Dar, am zis eu (după ce aflasem despre formulele acuzatorilor, în frunte, cum spuneam, cu Aurel Baranga), pe mine nu m-a lăsat gândul și sufletul să asemăn vizitele conducerii noastre în diverse zone ale țării, cu vizitele unor revizori bețivi într-o gubernie rusească.

Auzind ce spun, a tresărit, dându-și seama până unde ajunseseră autorii morali ai interzicerii Revizorului.

Recunoscând că eu eram principalul „vinovat” de prezentarea spectacolului, l-am rugat să mă trimită, conform meseriei mele, la vreo editură sau teatru din București.

„NU!”, mi-a zis el, continuând cu faptul că Tito dăduse o circulară tuturor organizațiilor de partid să înceteze atacurile la adresa URSS.

Ba mai mult, a conchis, cu un rictus amar pe față, chiar dacă la noi apare în vreo publicație un articol criticând un ambasador sovietic și mi-l pune pe masă. Asta se întâmpla, așadar, în 1972, când Brejnev și acoliții săi ajunseseră chiar dușmani pe față ai lui Nicolae Ceaușescu, după anul 1968, când sovieticii și unii aliați din „Pactul de la Varșovia” ocupaseră Cehoslovacia.

Așa am rămas la locul meu din minister, până în octombrie 1973, când am fost numit de el ambasador în Elada.

F.P.:  L-ați cunoscut pe Lucian Blaga, cum era? Ce gânduri v-a scris pe volumul său de versuri?

Da, l-am cunoscut pe Lucian Blaga, atât prin cuvintele adeptului său devotat, regretatul Dumitru Micu, de asemenea urmărindu-l când cobora zilnic de pe dealul cartierului Andrei Mureșanu spre Biblioteca Universitară, în cadrul căreia era adăpostită, salvată și păstorită de el celebra Bibliotecă Arhidiecezană din Blaj, ctitorită mai cu seamă de Timotei Cipariu și urmașii săi, bibliotecă bogată în cărți vechi românești. Studiindu-le, Blaga a scris și l-a elogiat pe ctitorul Blajului istoric, Inocențiu Micu Clain, cel decedat la Roma, care, într-o scrisoare către urmașul său Petru Pavel Aron, afirma că „Numai din pământul Patriei poți învia la Judecata de Apoi”. După vreo 200 de ani a fost adus acasă, iar osemintele lui au fost așezate într-un loc special, în fața celui mai înalt și mai frumos iconostas (după spusele lui Nicolae Iorga), alături adăugându-se mormântul reîntemeietorului Bisericii Române Unite cu Roma, cel de-al doilea cardinal, după Iuliu Hossu (îngropat la Cimitirul Bellu-catolic, aproape de al lui Corneliu Coposu și de al soției mele, unde voi fi așezat și eu), cardinalul Alexandru Todea.

(w670)

Da, pe volumul său de Poezii (din 1943) Lucian Blaga îmi scrisese dedicația, rămasă pentru mine ca o pecete și o poruncă: „Lui Ion Brad, cu bucuria nespus de rară de a fi întâlnit uniți în aceeași ființă un poet și un om, 23 iulie 1954”

F.P.: Foarte frumos…

I.B.: După reușita mea, ca secretar al filialei clujene a Uniunii Scriitorilor, împreună cu prestigiosul critic, istoric literar și memorialist Mircea Zaciu, cu întoarcerea lui Ion Agârbiceanu la circuitul viu al literaturii române, dăruit și cu o „pensie de merit”, am încercat să fac lucrurile ca, pregătindu-se de vârsta pensiei, să poată beneficia de ea și Lucian Blaga. S-a opus vehement Mihai Beniuc, prim-secretar al Uniunii Scriitorilor, un dușman mizerabil al genialului poet, filozof, dramaturg și diplomat Lucian Blaga

F.P.: Ați fost directorul teatrului „Nottara” 1984-1990, ce amintire semnificativă aveți?

I.B. : Ca director al Teatrului „Nottara” (1984-1990), am rămas cu multe amintiri puternice. Acolo juca marele actor George Constantin, acolo asistam la cea de-a cincisutea reprezentație a spectacolului Micul infern, când în rolul principal mai era prezentă Silvia Dumitrescu-Timică. Acolo, împreună cu talentatul și regretatul regizor Dan Micu, am făcut o adaptare după Pădurea spânzuraților a lui Liviu Rebreanu, cu titlul Ultimul bal, făcând apoi un lung turneu în Ardeal, la Teatrul Național din Cluj (condus pe atunci de colegul Constantin Cubleșan), la Târgu-Mureș, unde am reîntâlnit-o pe fosta mea colegă de universitate, Cornelia Ban și pe fostul secretar al C.C. al P.R.M., Iosif Banc, singurul căruia Ceaușeștii i-au permis să se pensioneze la timp. Mare succes a avut spectacolul la Bistrița, într-o arenă deschisă.

Tot la „Nottara” mi-a fost colegă și prietenă Lucia Mureșan, soția marelui fotograf și prieten drag Ion Miclea, împreună cu care am realizat mai multe albume. Printre ele și Romania-antiqua, comentat de istoricul Constantin Daicoviciu, presărat cu versuri de-ale mele. L-am dus la New York, ca, prin dirijorul Ionel Perlea, cumnatul lui Mircea Eliade, să ajungă la Boston. După câteva săptămâni, Mircea Eliade mi-a scris la minister, lăudându-mi versurile, dar și plângându-se de întârzierea difuzării volumelor sale Maitreyi și Nuntă în cer. 

(w670)

F.P. : Domnule Brad, ce diferență este între clasa politică din anii '70-'80 și cea de astăzi?

I.B. : Diferența dintre clasa politică din anii '70-'80 și cea de astăzi este, din anumite puncte de vedere, „favorabilă” celei de azi. Constat, din păcate, că în Camerele Parlamentului nu mai ajung și oameni simpli, unii țărani isteți, înțelepți, ca altădată. În schimb se pare că există mulți fii de plugari, cu moșteniri spirituale de la părinți și bunici.

F.P. : Cum găsiți România în an Centenar?

I.B. : La Centenarul Marii Uniri, pe lângă paginile revistei noastre „Acasă”, de care am mai vorbit, observ că există alte pagini, reviste și volume dăruite, cum e firesc, realizării României Mari, după Marea Adunare de la 1 Decembrie 1918. (La universitatea care poartă acest nume am fost proclamat Doctor honoris causa în urmă cu 3 ani. Rectorul de-acolo este senator al Partidului Social Democrat.) 

F.P.  : Felicitări! Aveți un personaj istoric preferat? Pe cine? 

I.B. : Personajele istorice preferate au fost episcopul-martir Inocențiu Micu-Clain, arhiepiscopul Dr. Ioan Suciu și Iuliu Maniu, ultimii fiind uciși cu bestialitate la sinistra închisoare din Sighetul Marmației. Lor le-am dedicat multe poezii. 

F.P. :  Ce carte ați lua cu dumneavoastră pe o insulă pustie? (știu că este o întrebare puerilă, dar stârnește curiozitatea cititorilor)

I.B. : Biblia și volumul integral de versuri al lui Mihai Eminescu. La care l-aș adăuga și pe cel al lui Lucian Blaga, pe care îl păstrez cu sfințenie.

F.P. : Mai aveți prieteni? Dacă da, puteți da niște nume?

I.B. : Mai am încă o soră și un frate dintre cei 7 care rămăseserăm în viață, după moartea străbunicului meu Ioan, a bunicilor Lina și Teodor, a părinților Cornelia și Traian.

Prieteni? O, da, mai întâi pe cei doi dispăruți în această primăvară, Ion Dodu Bălan și Dumitru Micu. Nu-i uit pe Ion Horea, pe Ion Vlad, fostul rector al Universității clujene, pe poetul Aurel Rău, pe Sanda și Valeriu Râpeanu, încă foarte activi literar.

F.P. : Ce gând le transmiteți cititorilor DC News? Dar românilor, în an Centenar?

I.B. : Cititorilor DC News, ca și tuturor românilor la Centenar, le urez să fie în continuare mândri de neamul lor și să rămână rezistenți față de cei care ne doresc toate relele. Să fie pe sufletul lor! 

Notă: Întrucât după difuzarea primei părți a interviului au fost foarte mulți cititori interesați să ia legătura cu domnul Ion Brad, dorind aflarea unor răspunsuri la mai multe teme încă neelucidate ale perioadelor trecute, DC News ia în calcul publicarea unei a treia părți. 



Te-ar putea interesa








Iti place noua modalitate de votare pe dcnews.ro?


Copyright 2018 SC PRESS MEDIA ELECTRONIC SRL. Toate drepturile rezervate.


dcn.n-nxt.26