EXCLUSIV  Ion Brad, interviu. Securitatea controla partidul și țara, iar Elena Ceaușescu îl controla pe Ceaușescu. Cu ce mesaj a fost trimis la Vatican Ion Brad

Flaviu Predescu / 31 iul 2018 / 11:18 Salveaza PDF Comentarii
Descriere foto:

Întrucât primele două părți ale interviului cu domnul Ion Brad, ajuns iată la venerabila vârstă de 89 de ani, s-au bucurat de un real interes în rândul cititorilor, i-am propus realizarea unei noi discuții. 

Domnia sa a acceptat imediat, un surâs zugrăvit în colțul gurii, invitându-mă înainte să iau loc și să răsfoiesc un album de familie în care am găsit poze extraordinare din viața unui adevărat și mare patriot. Iubitor de neam și literatură, martor al multor momente cheie din istoria ultimilor șapte decenii, domnul Brad are un glas blând, ușor obosit dar mereu optimist și este la curent cu absolut tot ce se întâmplă relevant în țară și în sport.

Vitalitatea poetului din Pănade și forța sa creativă m-au impresionat, cu atât mai mult cu cât am văzut cu drag că rămăsese în criză de pixuri, așa cum numai celor foarte pasionați într-ale scrisului (de mână) li se întâmplă să pățească. A râs și i-a cerut omului său de încredere, care într-unește și rol de secretar, să-i cumpere zece, opt cu mină albastră, două cu mină neagră.

Domnul Brad a vorbit și despre doamna Olimpia Alexandrina Brad (Șuteu) (1929-1995) a fost o întruchipare a sprijinului și devotamentului, fără de care poetul susține că n-ar fi realizat atâtea în profesia sa. Dispariția soției i-a lăsat domnului Brad un gol existențial aproape sufocant.

Ion BRAD – Ultima parte a interviului acordat în exclusivitate pentru DC NEWS.

• Elena Ceaușescu bănuia că zidurile grecilor „au urechi" ca la noi.
• Ceaușeasca era un controlor psihic și politic a soțului, tot ea a condiționat o vizită în Grecia de alegerea ca membru de onoare al Academiei din Atena.
• Iulian Vlad, șeful Securității, le-a explicat grecilor că Ceaușeștii se tem să fie otrăviți de ruși în Grecia, așa că au mâncat din conserve.
• Incendiile au fost puse intenționat de către cei care doreau ca în locul pădurilor din jurul Atenei să-și facă loc pentru vile.
• Securitatea era nevoită să-i dea unele secrete lui Ceaușescu peste voia Elenei, care cenzura totul.
• Chiar dacă ulterior a ajuns să își renege țara, Paul Goma s-a înscris în 1968 în PCR. Era păzit ca un tâlhar periculos iar un șef al Securității s-a lăudat că i-a dat două perechi de palme.

(w670)

Flaviu Predescu: Domnule Ion Brad, întrucât primele două părți ale interviului s-au bucurat de o mare audiență, vom continua și cu alte întrebări.

Așadar, spuneați că Nicolae Ceaușescu avea în birou cărțile care urmau să fie publicate și că era o formă mai puternică de cenzură decât cenzura în sine. Credeți că o făcea din teamă?

Ion Brad: Da. Era bănuitor și se temea ca nu cumva să apară semne de neîncredere sau chiar contestare a regimului, în regulile și obligațiile lui, el fiind, cum se spunea, de pe când era încă ucenic de cizmar, un adulator și participant la afirmarea ideilor comuniste în România.

F.P.: Este adevărat că Elena Ceaușescu se implica foarte mult în viața politică a țării?

I.B.: Adevărat, foarte adevărat! Mi-aduc aminte că, fiind prezent la unele discursuri ale sale, prin vizitele în țară, sau în ședințele mai importante, după ce rostea primele fraze, se uita spre Elena să vadă ce reacții are. Deci, era un fel de controlor psihic și politic al soțului. Înseși ambițiile ei, mai întâi de ordin științific, de-a obține titluri, de doctor în chimie, apoi de membru al Academie Române și „savant de renume mondial". A mers până acolo – lucru pe care l-am trăit eu – că dacă n-ar fi fost „aleasă" membru de onoare al Academiei din Atena, nu s-ar fi ținut vizita. Era în prima lor vizită, cea din martie 1976, dacă nu mă înșel. Mi-aduc aminte, de asemenea, că acel titlu l-a obținut prin intervenția directă a președintelui-academician Constantin Tsatsos. S-a ajuns până acolo că acest om și filosof deosebit, împreună cu soția sa, Ioanna (sora primului poet grec laureat al Premiului Nobel pentru Poezie, Ghiorghios Safaris) au fost obligați să evacueze Palatul prezidențial, ca să locuiască Ceaușeștii acolo. Mai întâi au intrat acolo cei care dezinfectau spațiile – ei temându-se de o posibilă otrăvire, mergând până acolo că abia gustau din meniul gazdelor, încălzindu-și apoi mâncare adusă în conserve de-acasă.

Înainte de a pleca spre aeroport, Elena m-a întrebat cum mă împac cu colectivul. I-am răspuns că mă împac bine, având doar o singură rugăminte. Să le mărească salariile, în funcție de fluctuațiile, uneori în cădere, ale drahmei grecești. Nu i-am spus că eu aveam un salariu echivalent cu al unui „secretar II" de la ambasada Bulgariei. N-a comentat propunerea mea, dar în avionul care-i ducea spre Irak l-a mustrat pe George Macovescu – ministrul de Externe – de ce nu ne instruiește, să nu ridicăm asemenea probleme în spațiul străinilor. Ea bănuia că și la străini, ca și la noi, „zidurile au urechi".

Mai dificilă a fost cea de-a doua vizită, cea din toamna lui 1982, când noul președinte, Constantin Caramanlis, n-a mai fost dispus să elibereze, și nici nu mai putea, niciun spațiu din Palatul prezidențial. Apoi, au fost surprinși că Ceaușeștii îl aduseseră cu ei și pe Nicușor, în calitate de președinte al Oficiului de Tineret de la ONU, ținând ca în fișa de protocol să fie așezat înaintea ministrului de Externe. Foarte greu au acceptat grecii propunerea „părții române".

Probleme mai complicate s-au ivit cu asigurarea condițiilor de securitate a familiei prezidențiale române. În acest scop venise, cu câteva zile înainte, generalul Iulian Vlad, expertul român în serviciile de protecție și apărare a Ceaușeștilor. Ne-am dus împreună la omologul său grec. Auzind câte condiții de asigurare a securității îi cere generalul nostru, s-a mirat și a întrebat de ce și de cine se teme partea noastră. Iulian Vlad i-a răspuns: „Mai întâi din partea sovieticilor. Știți care sunt relațiile noastre cu ei. NKVD-ul lucrează cu agenți bine plătiți, care pot fi racolați și de la voi. Apoi, pot fi și din Israel, deși noi avem bune relații cu ei, dar și de la palestinieni, știut fiind cum se luptă unii cu alții."
Oficialul grec a înțeles.

În toamna aceea, câștigase alegerile generale partidul lui Andreas Papandreu, om de stânga, având sediul primului ministru în „Micul Palat". Până la urmă, Ceaușeștii au acceptat formula de a locui acolo.
Remarc faptul că în vizitele lui Caramanlis, ca premier și apoi ca președinte, l-am însoțit la București de câteva ori. O singură dată pe Papandreu.

La ultima vizită a președintelui Caramanlis, însoțindu-l spre aeroport, l-am întrebat în franceză (el o vorbea fluent, după ce stătuse, într-un exil benevol, aproape 10 ani în Franța, fiind însoțit acolo de o tânără și frumoasă grecoaică, originară din România. Ea trăiește și azi, având o mare colecție de tablouri, la București și la Atena) cum au decurs convorbirile cu președintele nostru. El mi-a răspuns: „Foarte bine." Mi-a propus să trec la comunism. I-am răspuns: „Cu două condiții: la noi să fie mai multă dreptate socială, iar la voi mai multă democrație."

Un răspuns de om politic înțelept. După moartea lui, într-o ediție bilingvă a unei antologii dedicate vieții și personalității lui Caramanlis, eu am scris capitolul: Reîntemeietorul Greciei democratice.

(Din păcate, în aceste zile, 25-26 iulie 2018, împrejurimile Atenei și mai multe localități trec prin momente de grea cumpănă, cum am asistat în aceste zile prin imaginile de la TV și prin unele corespondențe telefonice filmate de unii greci, printre care și români locuitori în Atena. Imagini teribile, o tragedie națională, 3 zile de doliu și afirmațiile premierului Tsipras. Incendiile au fost puse intenționat de către cei care doreau ca în locul pădurilor din jurul Atenei să-și facă loc pentru vile. În dezastrul acesta, mai multe țări au sărit în ajutorul Greciei, în care se anunță aproape 100 de morți, 150 răniți și mulți pe care-i mai caută încă. Și România a trimis două avioane Cargo, unul încărcat cu apă și spumă de stingerea incendiilor, și altul cu 20 de medici și specialiști români care să îi ajute pe medicii greci. Ministrul nostru de Externe Teodor Meleșcanu (pe care l-am cunoscut prima oară în primăvara lui 1976, când el avea gradul diplomatic de secretar 2, la prima Conferință Multibalcanică) anunță că nu sunt români dispăruți în incendiile din Grecia. Eu trăiesc intens toate aceste știri și evenimente, fiindcă în cei nouă ani și trei luni cât am fost ambasador în Grecia, m-am îndrăgostit și am admirat vitalitatea și orgoliul național al acestui popor, care, în mitologie, a dat și numele Europei.
Într-un volum de memorii am numit Grecia „Zonă de cutremure", care erau destul de dese la Atena. Și atunci, dintr-un ciob de sticlă expus la razele fierbinți ale soarelui începeau incendii, stinse destul de repede. Altele, ca și acum, erau provocate de oameni bogați, ca să-și poată clădi unele vile pe locurile rămase în urma incendiului. Atunci se apropiau, uneori, și de casa istorică a familiei Papandreu, unde îl vizitam eu, pentru convorbiri confidențiale, despre poziția Greciei în contextul mondial. El, care avea și cetățenie americană și o soție americancă, mi-a spus: „Să vă ferească Dumnezeu de ajutorul americanilor. Principiul lor suprem e alcătuit doar din bani.")

F.P. : Deci rămânel la concluzia soția îl domina pe Nicolae Ceaușescu?

I.B.: Da, am observat de mai multe ori, în timpul vizitelor oficiale în Grecia și nu numai.

F.P.: Pentru un tânăr născut după 2000 sau chiar după 1990, cum ați defini Comitetul Central și ce fel de oameni făceau parte din el? Care era rolul lui?

I.B.: Comitetul Central avea o compoziție eterogenă, reprezentând toate mediile sociale. Preponderenți erau muncitorii. Înainte de 1965, exista Partidul Muncitoresc Român. La Congresul istoric din 1965 am fost ales și eu, ca scriitor, „membru supleant" al CC al PCR. Între timp fusesem ales și deputat în Marea Adunare Națională, reprezentând Sectorul 3 al Capitalei, într-o zonă în care se afla și casa lui George Bacovia, devenită, cu ajutorul meu și contribuția doamnei Agatha, o casă memorială, rezistentă până azi.

În aceeași perioadă eram și prim-vicepreședinte al Comitetului de Stat pentru Cultură și Artă. Președinte era arhitectul Pompiliu Macovei, înlocuit, după 1971, cu scriitorul Dumitru Popescu. El, împreună cu Ștefan Andrei, ministrul de Externe, reprezentau noua generație de intelectuali oameni politici. Dintre scriitori, prezent în toți anii și în toate legislativele a fost Titus Popovici. „Cum a trăit, așa a murit" am scris în evocarea postumă din volumul Dincoace de munți. Era, din fire, un aventurier intelectual. Așa s-ar putea explica și moartea sa ciudată, în mașina în care arma sa de vânătoare, în drum spre Deltă, s-a descărcat automat. Ciudat rămâne faptul că șoferul și mașina n-au pățit nimic. Se vorbea despre faptul că moartea sa ciudată ar fi fost pusă la cale de foștii membri ai Securității, despre biografia și faptele cărora el vorbea la televizor.

F.P. : Existau lideri politici controversați în jurul lui Ceaușescu?

I.B. : Lideri controversați nu prea erau. Un singur caz a devenit celebru: bătrânul cominternist Pârvulescu s-a ridicat în plină ședință a Congresului Național al PCR și a cerut demisia lui Nicolae Ceaușescu. Făcându-se liniște, primul care s-a ridicat să-l condamne pe „omul Moscovei" a fost Leonte Răutu, care, de aceeași factură ca și Pârvulescu, trecuse total de partea lui Nicolae Ceaușescu.

F.P. : Credeți că i se ascundeau lucruri? De exemplu pot fi adevărate zvonurile că în anii 1980 era rupt de realitate și dominat de Departamentul Securității Statului?

I.B. : Da. Era bine cunoscut faptul că oricine aștepta să intre la Ceaușescu trebuia să treacă mai întâi pe la „Cabinetul 2". Ea întreba ce probleme îl preocupau pe respectivul, îl sfătuia să nu-i dea vești rele „tovarășului", așa încât, peste voia ei, unele secrete ale Securității ajungeau, uneori, la el. Deci știa, nu se făcea ignorat în toate marile probleme ale țării.

F.P. : Cunoșteați reprezentanți ai Securității al căror comportament „bătea la ochi"? Care era relația dintre Securitate și mediul politic?

I.B. : La un moment dat, Securitatea ajunsese să conducă țara, nu Partidul și Guvernul.

F.P: : Dat fiind faptul că erați și om de litere, dar cunoșteați cazuri concrete în care aparatul represiv al statului să fi încălcat drepturile oamenilor de cultură? (Ne referim mai ales la anii 70-80.)

I.B. : Da. Era cazul lui Paul Goma, de origine basarabean, care trimisese în Franța un text în care critica sever regimul ceaușist. Era păzit, ziua și noaptea, ca un tâlhar periculos. Un șef al Securității se lăuda că îi dăduse două perechi de palme. Tristă laudă!

Până la urmă, Paul Goma a ajuns la Paris, unde trăiește și azi, refuzând să ne mai viziteze țara, deși a fost ales membru al Uniunii Scriitorilor, beneficiind de „indemnizația de merit", în valoare de 4700 de lei. Transformați în euro, i se trimit la Paris. O fire orgolioasă, mai puțin talentat în cărțile de proză decât în evocările memorialistice.
Una din cărțile sale a fost publicată de Editura „Anamarol" a doamnei Rodica Elena Lupu, scriitoare talentată și editoare generoasă.

Am uitat să spun că, în vara lui 1968, în timpul evenimentelor de la Praga, Goma s-a înscris în PCR.

(w670)

F.P.: L-ați evocat ca model pe Iuliu Maniu. N-ați avut probleme în a avea o carieră dat fiind faptul că mai erați atât greco-catolic, pe lângă modelele pe care le aveați (Dr. Ioan Suciu, Timotei Cipariu, Inocențiu Micu-Clain, Iuliu Maniu)?

I.B.: I-am avut ca model spiritual, mai întâi pe Inocențiu Micu Clain, întemeietorul Blajului istoric, exilat apoi la Roma, prin intrigile împărătesei Maria Tereza și ale Dietei anti-românești de la Viena. A trăit acolo ca un călugăr sărac. El îi scrisese urmașului său la scaunul episcopal, Petru Pavel Aron, care, în octombrie 1767, a dat edictul de deschidere a celor dintâi școli sistematice în limba română. Era episcopul care se încingea cu un brâu în care existau și cuie de fier, brâu pe care l-am văzut și eu, în micul muzeu istoric care funcționa într-un colț al etajului 2 al Liceului „Sfântul Vasile cel Mare". Într-o aripă a străvechii clădiri de lângă Catedrala „Sfânta Treime" locuiam și eu, ca ajutor de bibliotecar, fiind scutit astfel de taxele grele pe care tata Traian era obligat să le plătească în cadrul așa-zisei „datorii de război" sovieticilor. Doi ani importanți pentru mine. Atunci am fost și președinte al Societății de lectură „Timotei Cipariu", un cenaclu sui-generis în care se întâlneau elevii talentați.

Cei nevoiași și săraci mai primeau de la Mitropolie, obicei rămas de pe vremea lui Ioan Bob (episcopul cu care se certaseră istoricii și literații Gheorghe Șincai, Petru Maior și Samuil Micu, nepotul ctitorului Blajului), o pâine mare, săptămânală, numită „țipău" (probabil fiindcă se arunca, țipând, de pe lopată direct în cuptorul încins). Pe vremea când am început eu liceul nu mai exista acest vechi și bun obicei.

Poetul Șt. O. Iosif a scris câteva frumoase poezii despre Șincai, cel care își cărase în spate Cronica sa, ajungând să moară în străini, fără să o vadă publicată. O adevărată dramă istorică.

Despre Inocențiu Micu Clain am scris câteva poezii. O reproduc pe prima, Ctitorul, publicată în 1977, și încă două:

„CTITORUL

Ioan Inochentie Micu,
Episcopul fără mormânt,
Cel care-a ars pentru ţară
Ca o biserică-n vânt
Cu clopotele toate pulsând,
Ctitorul Romei de-aici,
Carele-n Dieta nobiliară
Ca Pantocratorul mâna o puse
Nu pe înaltele cârji de vlădici.
Ci numai pe bici, pe cuvintele-bici.
Să fulgere parcă
Din templu afară
Pe toţi care-ncearcă,
Pe toţi ce-ncercară
Să târguiască, zilnic să vândă,
Ca pe lucruri sau bietele vite,
Soarta naţiei lui oropsite.

Şi răzvrătitului i-au dat osândă
Împărătească:
Numai în suflet să strângă
Întreg chinuitul Ardeal,
Sat lângă sat,
Cer lângă cer,
Cu mâna stângă,

Munţii cu dreapta, spadă să-i fie.
Şi-astfel încărcat
Să părăsească
Semeţul, bătrânul Ardeal,
Pe vecie.

La Roma s-a dus, ca un nou Decebal.
Numai cap, numai nimb
De credinţă-n dreptate.

Dar capul lui
Ca un clopot în timp
Se-aude cum bate
Prin munţi fără somn, prin albele sate.
În trupul ţării s-aude cum bate,
În trupul nostru s-aude cum bate.
Tot bate..."

„CU CIPARIU ÎN NOAPTEA TĂIERII PRUNCILOR

Din satul căţărat pe dealuri de-argilă
Ca pe-o lună mâncată pe jumătate
De ploi,
Am pornit, într-o vreme fragilă,
Pe urmele tale pietrificate
În sufletul copiilor din noi.

Din toate nopţile ce le-ai vegheat
Cu ochi topiţi în focul
Scripturilor române,
Eu te-am găsit în noaptea de margine de sat
La locul-nenorocul,
La ceasul – frânge-pasul,
Când te-au ajuns din urmă cătanele bătrâne,
Acei şutaşi imperiali, orbiţi
De grija poruncită de sus de-a nu rămâne
Cumva cu capu-ntreg pe umeri,
Neprinşi, neciopârţiţi,
Toţi capii Revoluţiei române.

Aşteptându-te lâng-un pod umblător,
Doar maica apă şi maica pădure
Te-au ascuns sub platoşa lor,
Nu te-au lăsat să te fure.

În schimb, a fost o noapte de tăiere
A pruncilor mai dragi ca viaţa ta,
Vreo patruzeci de mii,
Ascunşi în cărţi la ceas de-njunghiere,
Când fiecare filă te striga
Din incunabulele încă vii,
De pare că-ţi băteau în trup piroane
Şi auzeai doar tu ţipând că ard
Şi tablele cerate
Şi florile de manuscris persane
Ce le-ai cărat atâtea nopţi în spate

Pe cai şi pe asini, ca-n fuga la Egipet,
Până la Blajul tău, din Ţarigrad.

Din toate nopţile ce le-ai vegheat,
Eu numai noaptea asta o am adus în sat
Ca s-o împart la morţi şi vii,
Să nu te simţi cumva făr'de copii...„

„VLĂDICA INOCENȚIU

De pe buzele lui, la-nceput,
Cădeau în prăpastia clipelor
Fulgi înnoptați – cuvintele mute.
În ele abia încăpeau
Lacrimile părinților.
Apoi, dintr-o dată, vulturi pleșuvi.
Ideile veacului!
De pe buze chemau
Soarele-nghețat în pieptul românilor.
Auzindu-le, domnii pământului,
Ucigașii în numele Domnului,
Au încercat să-l întoarcă-n muțenie,
Să-l ferece-n legile lor
Fără de lege.

În cumpănă grea
Perfidul județ l-a trimis
Să-l judece Viena vicleană...

Celui mai pământean dintre sfinți
I-amirosea a ocnă... Fugind
S-a oprit sub naltele ziduri
Ale Romei Pontifice...
Pietrele lor i-au fost perne
Așteptării zadarnice, frunții lunatece
În mănăstiri.
Urechile, surde la toate fântânile
Orgolioase-n lumină,
Mai ascultau
Doar susurul depărtat al Târnavelor...
Zadarnice toate suplicele lui!
Toți se fereau
Să-i privească pe buze cuvintele
Străjuite de umbrele morții:
„Duceți-mi oasele-acasă!
Doar din pământul sacru al Țării
Voi putea să înviu..."

Candele-aprinse pe lespedea veacurilor,
Cuvintele-acelea mai ard și-acum..."

După 200 de ani, moaștele sale au fost aduse la Blaj și au fost așezate într-o criptă de marmură, în fața „celui mai înalt și mai frumos iconostas românesc", precum i-a spus Nicolae Iorga. Tot el l-a numit Episcopul Voievod, eu închinându-i textul scris în 1997, când am participat, împreună cu zeci de mii de oameni veniți din tot Ardealul, printre ei aflându-se și Nicolae Breban:

„EPISCOPUL-VOIEVOD

Inscripție pe lespedea
lui Inocențiu Micu-Klein
S-a întors din Roma calmă
Spirit viu dintre statui,
Ca-ntr-o frescă ține-n palmă
Blajul – mănăstirea lui.

Mănăstirea lui – Ardealul,
Mănăstirea lui – pământul,
Dulce-al țării – idealul
Veac de veac cădelnițându-l.

Mănăstirea lui – aceste
Ziduri care i se-nchină
Cu ce-a fost, cu tot ce este
O cetate de lumină.

Mănăstirea lui – curajul
De-a luat în piept furtuna,
De-a muta în Roma Blajul,
De-a-l jeli întotdeauna.

Blajul – sacra mănăstire
Regăsită, reînălțată,
Ca să dea de-aicea știre
Domnului la Judecată:

Doamne, m-am întors! De-acuma
Poți să Te învrednicești
Să pui flăcări iar în huma
Osemintelor cerești."

Pe Iuliu Maniu l-am pomenit de mai multe ori. Prima dată am evocat acțiunea sa promptă, în primăvara lui 1907, când era deputat în Dieta de la Budapesta, la manifestarea sângeroasă a unui detașament de honvezi campați în satul nostru Pănade.

Apoi, îl pomenesc mereu când evoc modul tragic în care a fost, de fapt, asasinat, ca și Episcopul-martir Dr. Ioan Suciu, la sinistra închisoare de la Sighetul Marmației și aruncați, fără cruce, în „Cimitirul săracilor", unde li se încearcă și azi identificarea osemintelor.

A rămas vie în memoria mea evocarea acelor teribile zile și nopți de către viitorul cardinal Alexandru Todea, fostul meu confesor și corespondent, reîntemeietorul Bisericii Române unite cu Roma, după aproape o jumătate de veac de când a fost trimisă „în catacombe". El merita să stea alături cu cripta de Inocențiu Micu Clain. Azi, la Blaj, îi poartă numele cel mai mare colegiu liceal, în clădirea istorică, înălțată cu 4 etaje, încă din 1928.

Episcopului Ioan Suciu, supranumit și „episcopul tineretului", i-am închinat această evocare:

„MARTIRIUL SFÂNT AL TINEREȚII

Motto:
„Când ideile mari rătăcesc izolate,
Ca frunzele desprinse de ramuri,
Tinerii aleargă să le ia în brațe
Ca lumea să mai poată visa
și contempla rariștele de rai..."
Episcop Ioan Suciu, 1943
Cu chipul izvorând lumină,
Cu ochii mari, nepământeşti,
Ca-ntr-o icoană bizantină
De peste timp ne tot priveşti.

Ne vezi prin lacrima de jale,
Ne-auzi prin hohotul de plâns
La zidul pătimirii tale
Unde târziu noi toţi ne-am strâns.

Şi-acum îţi căutăm mormântul
În cimitirul fără cruci
Ca să învii din nou Cuvântul
Prin care-n viaţă să ne duci.

Mai dă-ne, blândule Ioane,
Iertările din sfânt potir,
Când înfloresc de sub piroane
În palme flori de trandafir.

Din rănile nevindecate
Să crească noile livezi,
În Eroism şi în dreptate
Tu pururi tineri să ne vezi.

Cu stropi de har şi de lumină
Chiar tu, murind, ne-ai învăţat
Să ne-nălţăm din praf şi tină,
Din iadul negrului păcat.

Prin tine ştim că înviere
Ne-aduce crucea lui Isus,
Că apă vom primi, nu fiere,
În ceasul ultim, de apus.

De-o fi departe ori aproape,
Cu noi de-a pururi să rămâi
Lumină tânără sub pleoape
Şi răsăritul cel dintâi ..."

F.P.: Impresionante versuri. Întorcându-ne la problema libertății de expresie vreau să vă întreb ce credeți că ar trebui spus din ce nu se putea spune până în 1989 și poate nici imediat după?

I.B. : Sunt prea multe ca să le mai înscriu aici. În mod cert am dobândit pe deplin libertatea cuvântului.

(w670)

F.P. : Care este cea mai dragă carte dintre cele pe care le-ați scris?

I.B.: Nu am o singură carte dragă.

Despre valoarea lor s-au pronunțat aproape o sută de critici și istorici literari incluși în antologia, apărută în 3 volume, la Editura „Eikon", azi „Școala Ardeleană" de la Cluj-Napoca, cu titlul Poetul și criticii săi. O ediție în doar vreo 300 de exemplare, ca majoritatea cărților care nu sunt subvenționate, precum cele de la Editura „Humanitas", care i-a fost dăruită lui Liiceanu de prietenul său Andrei Pleșu, pe atunci ministrul Culturii. O afacere oneroasă dar bănoasă, care funcționează și azi, scriitorii și ideile de dreapta fiind cultivate de filosoful-afacerist Liiceanu.

F.P.: Am ajuns la familie. Ce ne puteți spune despre soția și fiica dumneavoastră? Cum v-ați cunoscut cu doamna Brad? Cum ați trecut peste pierderea dumneaei? Care este relația dumneavoastră cu fiica?

I.B.: Despre legăturile mele cu logodnica, apoi cu soția mea Olimpia Alexandrina Șuteu se poate citi pe larg în volumul De dragoste în ani de zbucium. Erau evocate întâmplări de până la ivirea pe lume a fiicei noastre Lia. Azi căsătorită cu inginerul Mircea Chisacof, ea este cercetător științific principal la Institutul de Studii Sud-Est Europene din cadrul Academiei Române. Este specialistă expertă în bizantinologie, autoare a două dicționare român-elen și elen-român. Are două fete: Ana, funcționar la o mare bancă americană de la Londra și Iunia Maria, căsătorită cu finanțistul Hermann Rauch din Zürich, unde lucrează și ea, ca expert la o firmă de asigurări și reasigurări, cu afaceri de milioane de dolari. Ea m-a făcut de două ori străbunic. Un strănepot, acum de 5 ani, este Albert Ioan (numele meu și al străbunicului Ioan Brad). Strănepoata se cheamă Olivia, azi mare de 2 ani, și a fost botezată la Biserica „Sacré Coeur", aproape de noi. Au fost prezenți, pe lângă bunicii paterni, profesori universitari în Austria, și un frate al lui Hermann, necăsătorit, și familia cu 3 copii a celuilalt frate. Fiind vară, s-au scăldat în curtea casei noastre cu jeturile de apă cu care se stropește grădina. Din păcate, eu am privit totul de pe un scaun fix, neputându-mă ține pe picioare.

Despărțirea precipitată de soția mea, topită de o hemoragie craniană, imposibil de operat, ne-a lăsat tuturor, mai cu seamă mie, un gol existențial aproape sufocant. Ea m-a însoțit toată viața, deși era bolnavă de inimă și trebuia ajutată cu medicamente, unele aduse din străinătate, cu credință și devotament. Fără ea n-aș fi avut unele succese profesionale, îndeosebi în cei 9 ani și 3 luni când am fost împreună în Grecia.

E înmormântată la Cimitirul Bellu-Catolic, aproape de mormântul Cardinalului Iuliu Hossu și de-al lui Corneliu Coposu, care își făcuse studiile liceale la Blaj, fiind coleg cu poetul Radu Brateș, „dascălul meu de poezie", cum i-am zis pe bună dreptate. El a scris cel mai frumos și amplu poem dedicat lui Inocențiu Micu Clain, care coborâse dintr-o caleașcă trasă de 4 cai, mutând domeniul de la Făgăraș la Blaj, în primăvara lui 1737.

(w670)

 

(w670)

 

F.P.: Puteți transmite un gând pentru cei din tânăra generație de artiști?

I.B.: Repet ceea ce am mai spus și scris: să facă efortul de a fi ei înșiși, nu cum se prezintă unii în haine de împrumut, cultivând dezordinea în gânduri și vulgaritatea în expresii. Ceea ce nu m-ai întrebat este despre o întâmplare extraordinară în calitatea mea de ambasador cu misiuni speciale și șef al Direcției de Cultură din MAE.

F.P.: Vă rog...

I.B.: În vara lui 1984, cam pe vremea asta, am fost trimis la Vatican cu un mesaj important. Am fost primit de Secretarul de Stat Cassaroli al Papei Ioan Paul al II-lea. Mesajul l-am transmis verbal. El conținea o informație a Serviciilor secrete românești, privind apropierea celei de-a doua vizite a Papei (fostul arhiepiscop Karol Wojtyla al Cracoviei) în Polonia, după ce la prima asistaseră peste un milion de polonezi. S-au strigat atunci lozinci antisovietice. Sentimentul nostru era că la această a doua vizită, dacă se mai repetau aceleași slogane, armata sovietică era gata să ocupe întreaga Polonie.
Când a fost întronat, Papa, care urma lui Benedict al XVI-lea, a strigat de la balconul Bazilicii Sfântul Petru: „Să nu vă fie frică!" Probabil că Sfântul Părinte, atunci canonizat, a ținut seama de avertismentul românilor.

(w670)

De altfel, el a fost primul Papă care a vizitat o țară ortodoxă, în primăvara lui 1999, numind România „Grădina Maicii Domnului".

Senatorul și ambasadorul Nicolae Mareș, care l-a cunoscut personal, încă de la Cracovia, cultivă și amintirea de poet și filosof a Sfântului Ioan Paul al II-lea.

Cu aceasta, încheiem acest nou periplu al convorbirilor noastre. Îți mulțumesc din nou, iubite coleg, poet și prozator talentat, pentru iscusința cu care m-ai provocat la aceste noi evocări!

F.P. : Vă mulțumesc foarte mult!

 

Prima parte a interviului:

Ion Brad, interviu cu poetul român care l-a cunoscut pe bunicul lui Kim Jong-un și care a aprobat realizarea filmului "Reconstituirea"

 

A doua parte a interviului

Pintilie era un maestru al zvonurilor alarmiste pentru a fi interzise creațiile, căutând astfel notorietate


Te-ar putea interesa








Iti place noua modalitate de votare pe dcnews.ro?


Copyright 2018 SC PRESS MEDIA ELECTRONIC SRL. Toate drepturile rezervate.


dcn.n-nxt.25