Ionuț Vulpescu, fostul ministru al Culturii, a realizat un interviu cu Dinu Săraru, pe care l-a difuzat în cadrul podcastului său, pe platforma youtube. Vulpescu l-a felicitat pe maestru la împlinirea a 91 de ani.
”Îmi faceți o bucurie că ne revedem, a spus Dinu Săraru, pentru că nu bănuiam că o să trăiesc atât de mult! Până la urmă, viața a învins toate speranțele mele că voi muri la timp, și trebuie să vă recunosc că există în Marquez, într-o povestire celebră, Povestea târfelor mele, un giuvaer al literaturii magicianului care a fost Marquez, o formulă aparte: „Toți muritorii care trebuiau să moară au murit. Am rămas singur.” Așa am ajuns eu acum. Toți muritorii pe care i-am iubit eu și cu care am fost eu pe lume, aproape toți, aproape toți au încetat din viață, iar pe ultimul l-ați intervievat dvs., și la câteva zile distanță, a murit și el, eroul principal al romanului meu, Niște țărani, și eroul principal al trilogiei mele țărănești, și al Clipei, al romanului Clipa și al filmelor care s-au făcut cu el, Năiță Lucean, eroul, și Mitică Popescu, actorul.
Cu două zile înainte de a muri marele actor, am vorbit cu Mitică Popescu
Ionuț Vulpescu: Vorbiți de marele actor, Mitică Popescu, cel care, din nefericire, s-a stins recent din viață, unul dintre ultimii mohicani ai unei generații extraordinare de actori!
Dinu Săraru: Am avut nefericirea și poate și fericirea să vorbesc cu el cu două zile înainte de a muri, după ce a făcut pareza cunoscută la Urgență, am vorbit cu profesorul Beuran, prietenul meu, din copilăria lui, să se ducă să îl vadă, și zice: „Maestre, l-am văzut, i-am dus și eu flori și i-am dus cozonac pentru Crăciun, dar trebuie mutat la Elias, la recuperarea pentru cei care au paralizia aceasta și sper să se dea jos din pat.” Și zic: „Când crezi că se întâmplă?” „Suntem la început, maestre!” Și în două-trei zile, am vorbit cu el de două trei ori pe zi, ajunsese la Recuperare, unde era un profesor tânăr de recuperare, doctor mare de tot, și tânăr, și i-am transmis salutări, să aibă grijă de el... Și pe urmă, două zile Mitică nu mi-a mai răspuns la telefon. Și am rămas îngrijorat, gândindu-mă ce s-a întâmplat. Și după ultimul telefon, la care n-a răspuns, m-a sunat generalul Olimpiodor Antonescu, președintele Fundației „Niște Țărani” și mi-a spus: „Acum un sfert de ceas a murit Mitică Popescu”.
D.R. Popescu credea că va fi arestat și s-a ascuns acasă la Dinu Săraru
I.V: Anul trecut vorbeam și vă întrebam care a fost cel mai bun prieten al dvs. și mi-ați răspuns: Adrian Păunescu! V-am mai întrebat și dacă din lumea literară este un prieten cu care în ultima vreme nu ați mai avut aceleași raporturi de prietenie ca înainte de Revoluție. Și acela este, mi-ați spus, Dumitru Radu Popescu. Un scriitor de asemenea uriaș, care de asemenea, s-a prăpădit la începutul acestui an. Știu că ați vorbit cu el în ultima vreme, adică ați reluat raporturile de prietenie de dinainte de Revoluție.
D.S: Da, ne-a legat o prietenie foarte strânsă, și de familie! Și de neveste, și de copii! Și de susținere literară! Am scris despre el pagini când făceam cronica literară la televiziune și în presă, am scris pagini memorabile, de ținut minte, și l-am sprijinit. Mi-am dat seama că este un mare talent și că e un scriitor cu perspectivă extraordinară.
Era tânăr, era la Tribuna, redactor, și începuse să scrie, și eu eram secretar general de redacție, țin minte, la Luceafărul lui Eugen Barbu, pe care l-am făcut Barbu și cu mine. Barbu era plecat în străinătate, la Veneția, mi se pare, și D. R. Popescu mi-a adus Leul albastru, o nuvelă pe care i-am publicat-o eu, că eram singurul din conducerea revistei pe care l-a lăsat Barbu cu încredere.
Și a ieșit un scandal extraordinar, de pomină, cu nopți de iunie extraordinare, când s-au strâns toți scriitorii, cu ministrul Culturii, care era atunci omul de cultură Pompiliu Macovei, bărbatul Ligiei Macovei, celebra graficiană și pictoriță, și care l-au criticat zdrobitor pe D.R. Popescu pentru această nuvelă pe care au considerat-o suprarealistă, și magiciană, și derutantă, și periculoasă pentru tânăra generație!
I.V: În timpul realismului socialist nu prea era bine să vii cu suprarealismul!
D.S: Da, și au fost trei zile de ședință la Uniunea Scriitorilor, zdrobitoare, și el atunci a plecat cu mine de la ședințe și a stat la mine acasă, că îi era frică să nu-l aresteze. Și a stat la noi acasă, cu Viviana și cu Ruxandra, care abia se născuse, și i se născuse și lui al doilea copil, mi se pare.
Și zice: „Îmi pare rău numai de copii!” Rămăseseră cu Angela la Cluj! Și trei zile a stat la noi acasă, și pe urmă s-a dus la Cluj. Și când am ajuns eu la Scânteia Tineretului, că ne-au dat afară, pe Barbu și pe mine, de la Luceafărul, pentru că am făcut o revistă naționalistă, când nu era voie să spui poporul român, ci poporul nostru, și nu era voie să spui România literară, ci Gazeta literară, și eu cu Barbu am publicat într-un 24 ianuarie un exemplar al revistei, sub titlul Luceafărul, cu drapelul României, ca o banderolă cu culorile drapelului României și în mijloc poza lui Cuza cu decorațiile pe piept și a fost considerat un gest naționalist „penal”. Și ne-a dat afară de la Luceafărul! Și am ajuns la Scânteia tineretului și am găsit acolo un sac cu scrisori care veneau de la toate liceele și școlile din țară de la profesori, care condamnau Leul albastru al lui D. R. Popescu. Între timp i-a apărut Leul albastru în carte și eu i-am dat scrisorile ca să le țină. Cred că sunt și acum, la el, un sac de scrisori cu proteste, sigur, comandate special.
Interviul integral poate fi ascultat pe platforma youtube care difuzează podcastul lui Ionuț Vulpescu:
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
