Fiul marelui artist, pictor la rândul său, George Tzipoia și-a transformat casa în muzeu public. George Tzipoia îi mărturisește fostului ministru al Culturii, Ionuț Vulpescu, cum a îndurat indiferența statului român față de un asemenea proiect cultural, dar și credința cu care artistul elvețian de origine română a ales să se întoarcă acasă, renunțând la confortul și aprecierea de care se bucură în Franța și Elveția. George Tzipoia mai povestește cum a reușit să părăsească țara în 1982, obligat să își lase fiica în România, ca dovadă în fața Securității că se va întoarce și ce îl dezamăgește la piața de artă. Muzeul Alexandru Țipoia se află pe strada Locotenent Aviator Gheorghe Caranda, la nr. 79.
George Tzipoia: Stră-străbunicul meu a creat Cișmigiul, Grădina Icoanei, Parcul Carol
Ionuț Vulpescu: Suntem în casa memorială – casă-muzeu, a pictorului Alexandru Țipoia, tatăl dvs., și aș vrea să facem o mică istorie, odiseea acestui muzeu. Trebuie spus, sunt foarte puține muzee care au apărut în România după Revoluție, iar de tipul acesta, este unic. E un spațiu extrem de generos, foarte multe lucruri care țin de biografia, de creația lui Alexandru Țipoia.
George Tzipoia: Este casa familiei noastre, casa a patru generații. Este casa bunicilor mei, cei care au cumpărat casa în 1940, și este extrem de importantă această casă, pentru că tatăl meu, Alexandru Țipoia, și-a creat întreaga lui operă, din 1940, până la moarte, în această casă! Nu a avut alt spațiu destinat creației, separat de casă, precum au avut artiștii bine văzuți de regimul comunist. Tatăl meu nu a avut atelier separat și a lucrat toată opera lui în casă. Sub aspectul acesta, încă o dată, este un loc unic, pentru că a fost un loc al creației, nu numai al vieții de zi cu zi, împreună cu familia, cu părinții, cu mine și cu fiica noastră, Diana. Este casa a patru generații a familiei noastre!
Bunicul bunicii mele a fondat Colonia Elvețiană din București în 1839. Louis-Adolphe Leyvraz, împreună cu fratele lui, Samuel Leyvraz, doi tineri au plecat din spațiul helvet și au venit în București. Înainte de Unirea Principatelor, de devenirea României Regat. Este o situație foarte interesantă pentru familia noastră pentru că acest stră-străbunic al meu a lucrat pentru Primăria Orașului București. A fost peisagistul șef horticultor al Bucureștilor și a creat în această poziție toate parcurile cunoscute începând cu Cișmigiu, începând cu Grădina Icoanei, cu Parcul Carol, care inițial fusese proprietatea lor. Ei, ca tineri ajunși în București, au cumpărat terenul pe care s-a construit ulterior Parcul Carol și terenul pe care s-a construit Gara Filaret a fost al lor. Au fost expropriați pe vremea lui Cuza și atunci ei au fost nevoiți să cumpere alt teren, în apropiere de Cimitirul Bellu. Acolo au fost proprietățile lor, cu casa – avem fotografia primei case a unui elvețian în București, foarte interesantă, care casă, și ea, bineînțeles că a fost demolată, nu mai există actualmente; dar a rămas imaginea și o gravură a terenului lor. Prin față treceau tramvai cu cai, foarte interesant. Deci lucrurile acestea figurează în această casă cu amintiri pe care am scris-o în ultimii ani și care a fost publicată, la Editura Institutului Cultural Român în primăvara asta.
Fiica noastră a rămas în țară, ca dovadă că ne întoarcem
I.V: De ce ați plecat din țară, care a fost contextul?
G.T: Contextul a fost următorul. Noi am dorit, ca artiști, eu, și soția mea, ca arhitect, am dorit să vizităm. Și nu am putut să ieșim din România ani de zile. Am fost mereu respinși, refuzați, refuzați. Și am avut, la un moment dat, în ’82, „șansa” să cunoaștem persoana care se ocupa din partea Securității la Uniunea Artiștilor Plastici. Eu aveam bani în valută, că așa se cerea pe vremea aia, să ai bani în valută să poți să călătorești. Asta era așa, teoretic. Practic, cu toată valuta și tot nu puteai să călătorești.
Eh, l-am curtat pe acest domn care se ocupa de artiști, care se ocupa de artiști la UAP, a venit acasă, a văzut ce frumos este, ce patrimoniu avem în familie și dorim să îl lăsăm generațiilor viitoare și țării, în ultimă instanță, și bineînțeles că nu și-a putut închipui că plecând, noi vom rămâne acolo definitiv. Plus de asta, fiica noastră, Diana, a rămas ca dovadă că noi va trebui să ne întoarcem înapoi. Deci niciun părinte normal la cap nu pleacă să își lase fiica de opt ani, să o abandoneze. Dar noi nu am avut de gând să o abandonăm.
Evident că noi am dorit ca odată ajunși acolo să facem toate demersurile necesare, ne-am străduit, să o putem recupera cât mai repede. Dar nu s-a putut mai devreme de un an și jumătate, un an și șase luni, ceea ce este un timp destul de îndelungat, pentru un copil tânăr, și pentru părinți, de asemeni. A fost destul de dificil să parcurgem acest an, un an și șase luni, fără fiica noastră.
I.V.: Tatăl dvs. a rămas, evident.
G.T.: Da!
Alexandru Țipoia, marginalizat de regimul comunist
I.V.: Tatăl dvs. s-a stins din viață în 1993. Cum a apărut ideea acestui muzeu, probabil mult mai târziu?
G.T: Nu, ideea acestui muzeu a existat dintotdeauna. Adică tatăl meu era conștient de valoarea și de importanța operei lui. Tatăl meu a suferit enorm de mult că nu a fost apreciat de diriguitorii UAP. Dar din cauza condițiilor familiei, în primul rând, pentru că el nu a făcut pactul cu politicul la timpul respectiv și nu a fost de acord să facă lucrări de artă care să preamărească regimul. În plus de asta, trebuia și verbal să fie cineva care preamărește regimul și îl pune în evidență. Au fost artiștii, cum a fost, de exemplu, Ion Pacea și Ion Gheorghiu, care și ei făceau o artă oarecum abstractă, dar, în schimb, verbal, erau foarte aproape de gândirea momentului. Atunci, sigur că au avut alte condiții.
În timp ce tatăl meu nu a vorbit niciodată în sensul în care regimul dorea. El a fost exclus, dat deoparte, marginalizat, și din cauza asta arta lui nu a fost cunoscută. Dorea ca după moarte să lăsăm aici, în casa familiei, creația. Să poată fi văzută undeva. Nu a avut niciodată expuse în Muzeul Național de Artă expuse lucrări, așa cum aveau Ciucurencu, Baba, Țuculescu. În cazul lui Țuculescu a fost iarăși interesant, pentru că după moartea lui i-a fost pusă în valoare opera.
Ei, Alexandru Țipoia nu a avut șansa asta, ca după moarte, tot în regimul comunist să i se pună în valoare arta. El a intrat în perioada post-decembristă cu un handicap de cunoaștere. El, la un moment dat, v-am arătat, a avut un mic pliant, mai mult de atât nu a avut... alb-negru! Deci o nimica toată! Or un artist de importanța lui artistică, să nu aibă niciun album de artă, să nu aibă o carte de vizită cu care să se prezinte, nu a avut expoziție... expoziția lui retrospectivă a fost refuzată în permanență de către Consiliul Culturii și Educației Socialiste. El nu a avut nimic. Și atunci sigur că arta lui nu e cunoscută! Nu e cunoscută! Actualmente nu e, niciun muzeu de artă din România nu îl prezintă corespunzător importanței operei lui, lucrări de artă de Alexandru Țipoia! Cele mai multe lucrări se află astăzi în casa-muzeu, dar vreau să spun că aici spațiul fiind totuși redus, este un număr totuși foarte mic în comparație cu creația lui.
Țipoia, un artist neîncadrabil, spre deosebire de Ciucurencu, Țuculescu, Baba
I.V: I-ați pomenit pe Ciucurencu, pe Țuculescu, pe Corneliu Baba, pictori mari pe care îi are România. Ce îl particularizează pe Alexandru Țipoia?
G.T: Este cel mai interesant subiect pe care îl putem aborda. Dar e un subiect care deranjează. Și ca orice subiect care deranjează e lăsat alături, îl trecem cu vederea. Eh, eu am gândit întotdeauna: haideți să facem o expoziție să îi punem pe toți împreună. Numai văzându-i, în față, avându-i în față operele, una lângă alta, numai atunci putem să îi conștientizăm importanța artei lui Alexandru Țipoia.
Aș spune, sigur, pot fi bănuit, de subiectivism. E adevărat, că tot ce gândim e subiectiv. E un subiectivism cu mare dorință de obiectivitate! E unul dintre cei mai interesanți artiști sub aspectul că e un artist creator, inventator... eu l-am comparat cu un cercetător științific transpus în lumea liniilor și a culorilor, a artei plastice! El a fost un cercetător permanent. Nu s-a mulțumit ca atunci când a găsit o formulă să o multiplice la infinit.
El nu a fost un producător în serie, așa cum a fost Baba, Țuculescu, Ciucurencu, la alt nivel, fiecare în felul lui. Producător în serie! La Alexandru Țipoia nu există așa ceva, cu toate că pe anumite secvențe putem găsi anumite lucrări, dar asta este o preocupare interesantă! Prin dorința de a aprofunda anumite lucruri pe care le-a găsit interesante. Ce îl caracterizează și îl diferențiază de toți artiștii generației lui, pentru că sigur, lucrurile trebuie privite pe generații, nu putem să comparăm epoci diferite, nu are sens... deci în cadrul generației lui e un artist-cercetător, cel mai cercetător. Iar lucrul acesta deranjează. Cum am mai spus-o, am scris-o, publicul dorește să aibă un control asupra artistului, să îl recunoască, ceea ce numim stilul lui. Dar stilul nu înseamnă să faci la fel toată viața, nu asta înseamnă stil. Poți să faci la fel, fără stil, și poți să ai stil în cadrul unei cercetări continue și variate. Asta este ceva foarte interesant și lucrul acesta scapă publicului. Este una dintre cauze, că mai sunt și altele, dar una dintre cauzele majore este faptul că niciun expert în artă nu poate să îl pună pe Alexandru Țipoia într-un sertăraș în care poate să îl găsească. „Domnule, l-am pus pe Ciucurencu acolo, pe Baba acolo, pe Țuculescu acolo...” Pe Țipoia nu are unde să îl bage, că nu se încadrează nicăieri!
Confuzia valorilor-nu văd nicio legătură între sumă și artă!
I.V: În ansamblul mondial și în ansamblul european pictura românească credeți că are cota pe care o merită sau este una devalorizată?
G.T: Evident că este una devalorizată. Este suficient să ne uităm la... singurul mod uman de a aprecia arta sunt banii. Nimeni nu știe cât face un tablou. Cât face? Nu are preț. Lucrurile au prețul pe care îl dăm. Dacă nu dau doi bani pe el înseamnă că nu are nicio valoare. Dacă costă 100 de lei înseamnă că lucrarea e nulă, dacă costă 100 de miliarde de bani, e genială! Or treaba asta nu are niciun raport. Nu văd nicio legătură între sumă și artă! Eu personal din interiorul problemei, artă, că este și ăla al exteriorului, la care nimeni nu se pricepe, dar din interiorul problemei artă, la care foarte puțini se pricep, și din ăia care sunt de meserie... Celibidache spunea: „nu s-a născut criticul ăla de artă care să priceapă ce vreau eu să spun!” Cam așa este și în pictură. Exact dacă citiți filosofia lui Celibidache e valabilă identic și în arta vizuală. Tot așa, e o confuzie a valorilor imensă. De aici rezultă valoarea pe care o dăm. Nu știm să apreciem ceea ce este foarte valoros. Dăm valoare unor lucruri, neglijăm alte lucruri. E o confuzie imensă care nu interesează absolut pe nimeni. Lucrurile merg morișcă, așa, cum s-a stabilit să meargă.
Pallady: Nu permit nimănui să mă decoreze!
I.V: Avem vreun exemplu de mare pictor neîndreptățit în timpul vieții, nu avea nicio cotă – asemenea tatălui dvs., cum spuneați, că nu a avut parte de recunoaștere publică, de recunoaștere oficială, dar posteritatea i-a dat dreptate și l-a pus la locul pe care îl merită?
G.T: Am avea, pe Țuculescu de exemplu! Nici el nu a beneficiat de recunoaștere în timpul vieții. Dar el a avut șansa, pentru că a avut-o, să fie împins în față, dar după moarte, în regimul comunist. Pentru că a avut-o tot din interes politic. Arta e un vector al politicului. În momentul în care politicul are un interes cu ceva, îl scoate. Dacă politicul nu avea interes la Țuculescu, să fiți sigur că nici Țuculescu nu ar fi atras atenția nimănui. A avut șansa ca Țuculescu să fie așa, un curent, scos în față, dar pe bune, a meritat să fie scos în față și din cauza asta prețurile lui sunt mai mari decât Ciucurencu și Baba. Și asta e un lucru pozitiv. Deci acolo politicul a funcționat pozitiv pentru artă, dar vreau să spun că arta nu interesează pe nimeni dacă politicul nu are niciun interes.
I.V: Care e relația dintre politic, propagandă și artă?
G.T: Eu aș zice că nu au nicio legătura una cu alta. Politicul e politic, arta nu se încadrează în legăturile cu politicul. Arta e de sine stătătoare atunci când este. Sigur că da, mi-am amintit așa, dintr-o dată, secvența cu Pallady și cu vizita lui, cu Ică Antonescu, la expoziția lui Pallady. Când doamna Dulfu, care se ocupa de galerie, l-a prezentat pe Pallady, nu știu dacă știți secvența: „Domnule Vice-Prim Ministru să vi-l prezint pe maestrul Pallady!” La care el: „Dar dumnealui cine e?” Ionel Jianu spune: „Doamna Dulfu a greșit, trebuia să îi fie prezentat Ică Antonescu lui Pallady, nu Pallady lui Antonescu, pentru că în gândirea lui Pallady un artist era întotdeauna superior unui funcționar de stat, or artistul este unic și irepetabil și este creator, creează artă care rămâne pentru totdeauna, cât e umanitatea, cât va exista țara, și sub aspectul ăsta nu era făcut, pus acolo în postul acela de către cineva.” Pe urmă lui Pallady când au vrut să îi dea diploma de merit sau nu știu ce gradație a refuzat, a spus: „Nu permit nimănui să mă decoreze!” Acesta era comentariul lui Jianu, Pallady nu era îngâmfat, era conștient de valoarea artei lui, de valoarea personalității lui, iar atunci când a fost sfătuit: „Maestre, de ce nu dați lecții de pictură?” El a răspuns: „Cum pot eu să învăț pe alții ceea ce eu însumi nu știu?” Deci era modest, numai în fața marii arte.
O imagine iconică din Bucureștiul de altă dată: „Casa cu obloane galbene”
I.V: Acestei case i se spune casa cu obloane galbene.
G.T: Exact. Casa a avut obloane galbene până când am deschis noi muzeul, pentru că a trebuit să înlocuim vechile ferestre, care erau de lemn și nu se mai închideau bine și circula aerul prin toată casa, și atunci am înlocuit ferestrele cu termopane, care sunt mai stabile. Obloanele nu au mai putut fi agățate de nimic, pentru că nu a mai existat lemnul de care să se prindă, și atunci am renunțat. A fost o mare suferință pentru noi să renunțăm la obloanele galbene. Au stat mult timp la subsol, în așteptarea că poate cine știe, se va găsi o soluție să le repunem. Și nu s-a putut! Și atunci cu durere în suflet a trebuit să le dăm, să dispară!
I.V: Casa cu obloane galbene este umbra urmelor noastre!
G.T: Exact, trebuie să specific că noi suntem propriile noastre umbre încă din viață! Deci noi de aici, la discuția noastră, suntem niște umbre. Eu mai mult umbra mea, dvs. mai mult umbra dvs. Dar suntem niște umbre, și atunci sigur că în măsura în care reușim să lăsăm un document al umbrelor, măcar acel document rămâne și va depune mărturie.
I.V: Care au fost dificultățile cele mai mari, atunci când ați vrut să înființați această casă memorială?
G.T: În mare, noi am fost perfect conștienți, cum am mai spus-o, de importanța lui Alexandru Țipoia, de importanța casei care i-a fost toată viața atelier de creație, de faptul că opera nu i-a fost cunoscută și că ar fi meritat să rămână în acest spațiu. Atunci noi am început demersurile după moartea lui, cu albume, cu nu știu ce. Am venit în România, și am mers, primul lucru, la Ministerul Culturii, i-am luat pe rând, nici nu mai știu câți au fost, 7, 8, 9, 10, nici nu mai știu câți miniștri! Am venit și la domnul ministru al Culturii, Ionuț Vulpescu, care ne-a primit în ultima zi a mandatului domniei sale! Noi ne-am gândit că ar merita acest artist să primească un ajutor. Având în vedere că întreaga familie a fost decimată de către regimul comunist, că bunicii mei, după ’49 au fost muritori de foame și nu au avut un leu de pensie, că tatăl meu a trebuit să întrețină o familie din 7 persoane, toate fără niciun leu, din artă, imposibil! Și în același timp să își creeze și opera vieții, deci ceva imposibil de înțeles. Și fiind imposibil de înțeles, asta spune tot. Și atunci ne-am gândit că să lăsăm țării acest patrimoniu colosal, pentru că trebuie să conștientizăm că e colosal în contextul epocii și în contextul familiei, am zis așa, că trebuie și țara să miște ceva, să facă un gest acolo. Am vrut să donăm chestia asta. Și sigur, donând-o, am făcut actele la notariat, am fost de multe ori, și am plătit la notariat, și a venit o comisie, care a evaluat-o la trei milioane două sute de mii de euro, dar asta era numai așa.... în banul acesta erau adunate toate, o matematică stupidă! Că arta nu se valorifică așa, în bani, că dacă ar fi să pui așa, într-o sală, o pungă cu trei milioane două sute de mii de euro și să chemi lumea, să se extazieze, „mamă, ce colosal, genial!”
I.V: În fața pungii...!
G.T: În fața pungii de bani! Eh, nu! Asta e peste bani! Arta nu poate fi cuantificată în bani, în sumă de bani, și atunci am zis să facă și țara ceva. Ce să facă? Să primească această donație! Pentru această donație noi am pus niște condiții. Că nu donezi tot și pe urmă rămâi așa, fără nimic, și țara pe urmă poate să destrame, să vândă tot, să distrugă! Am pus clauze! Cutare, cutare, cutare... eh, ne-am adresat întâi miniștrilor Culturii. Nimeni nu a știut cum trebuie făcut. Toți ne-au îndreptat pe drumuri greșite. Până când a venit ministrul Culturii, Hunor Kelemen, singurul care ne-a îndrumat și a zis că nu ține de minister, ci ține de Primăria Municipiului București, cu scrisoare de recomandare. Ne-am dus acolo, era pe vremea aia primarul Sorin Oprescu. După un timp, am primit o dată, un ok, că se face...
Dar, vreau să spun că tot timpul au fost piedici în sensul în care dacă donăm aici, nu mai avem niciun drept, în sensul că ne scot, noi nu mai putem să dăm un sfat... ceea ce era o aberație, nu? Că noi, donatorii, nu mai putem să mai avem nicio contribuție la mersul casei memoriale. Deci la revedere.
I.V: Și apoi, vede primăria sau cine administrează ce face.
G.T: Da! Domnul de la Primărie, mi-a spus, fiind în biroul lui, fiind de competență. De el depindea intrarea la Consiliul General al Municipiului propunerea. Mi-a zis: „Domnule Țipoia, acum că suntem noi între noi – eram eu, soția mea și cu el – de ce nu vindeți domnule tot și să vă vedeți de treabă?”. Zic: „Domnule Petrescu, ar fi o crimă! Tocmai asta evităm și încercăm cu toată puterea noastră să facem! Ce credeți, că noi nu am fi fost atât de stupizi și nu ne-ar fi trecut prin cap să vindem tot și să ne vedem de treabă? Mai ales că a doua parte a vieții am trăit-o în Elveția și în Franța, unde am atelierul meu de artă și unde vreau ca și atelierul meu de artă să ajungă tot în România, pentru că acolo a fost pământ românesc și artă românească făcută în afara țării, pentru că din ’82 tot ce am făcut, am făcut în afara țării!”
I.V. Ați mers mai departe și în 2019 ați reușit totuși...
G.T.: Am reușit pe cont propriu. Am zis dacă nicio instituție a țării nu vrea să ne dea o mână de ajutor, să ne ajute, pentru că sigur, au fost niște clauze. Am vrut inițial ca atâta timp cât trăim noi, donatorii, să fim funcționari ai casei, să fim plătiți, să ni se dea un salariu, ceea ce nu era o aberație, era normal. Pentru că în continuare te ocupai și nu te mai ocupai cum ne ocupam noi, gratis, adică din pensiile noastre. Tot ce facem, facem din banii noștri. Să pună puțin și țara, al cărei artist a fost tatăl meu, și eu, și nu știu ce, să facă un gest, instituția! Instituția până la urmă e a țării, nu e a altcuiva. Până la urmă tot țara să facă ceva pentru artistul ei și pentru familia artistului!
Decepție, după ani în care birocrația statului a întârziat apariția muzeului: „Noi facem arta, dar trebuie și țara să facă ceva”
I.V: Care este, după experiența acestor ani, după această odisee, care este poate nu concluzia, dar ideea la care ați ajuns bătând la diverse uși și la diverse instituții?
G.T: O decepție generală! Plecăm din viață extrem de decepționați, pentru că nu putem noi singuri ca familie să facem totul. Noi facem arta, dar trebuie și țara să facă ceva. Nu tot timpul „familia”, „artistul” și asta e totul. Artistul ce poate să facă? Face arta. Deja face imens! Că e creator! Face creație! Își creează propria operă, care e de o importanță colosală. Că nu e apreciată corespunzător e alt aspect, dar nu putem tot timpul să lăsăm totul pe umerii artistului. Trebuie și societatea, țara, nu știu cine, pentru că nu știm, nici cine e țara, nici cine e societatea, nu le cunoaștem... e o nebuloasă, la modul general.
„Crucificări pentru România”, expoziția lui George Tzipoia de după Revoluție
I.V: Istoricul Adrian Niculescu e primul care mi-a spus povestea dvs., pentru că așa ne-am și întâlnit acum câțiva ani, și el avea această sensibilitate față de lumea exilului românesc din anii ’80. Atunci când ați plecat, în ’82, vă gândeați că vă veți mai întoarce într-o zi?
G.T: Nu, absolut! Când am plecat ne luasem rămas bun de la România definitiv, cu durere în suflet! Eu i-am lăsat pe tata și pe bunica, între timp a murit bunica, dar ne luasem la revedere definitiv! Cine și-ar fi putut închipui că se va mai schimba ceva? A fost un lucru complet neașteptat care s-a întâmplat peste capetele noastre, ale oamenilor.
I.V: Care e cea mai frumoasă zi din viața dvs.?
G.T.: Aia a fost o zi frumoasă, când am aflat că se întâmplă ceva aici, intrasem într-o efervescență, fugeam pe străzi la Geneva, nebuni! Uite că se întâmplă ceva acolo! Pe urmă expoziția pe care am avut-o în martie, la Geneva, în martie, sub patronajul Regelui și Reginei, i-am invitat să patroneze ei această expoziție, pe care am numit-o „Crucificări pentru România”, pentru că am făcut foarte multe tablouri care erau așa, cu cruce, cu linie mare, dar nu erau așa, cruci vizibile, era arta mea care avea în spatele ei o credință, o viziune, care poate fi văzută în albumul meu, pe care l-am făcut în 2009! Probabil că îl aveți! Deci acelea au fost momente de efervescență! Expoziția de la Geneva, în care toată societatea elvețiană era sufletește alături de România! Au fost momente de euforie!
Podcastul Avangarda poate fi urmărit pe platforma youtube: https://www.youtube.com/watch?v=sM7Vuih6tAc
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
