Desigur, nu toți i-au fost studenți semioticieni la Bologna sau Milano, dar pentru toată suflarea italiană cu dragoste de carte cel plecat a rămas profesorul absolut. Așa începe documentarul Umberto Eco : La biblioteca del mondo, de Davide Ferrario, o adevărată bijuterie a acestei ediții, prezentate în secțiunea Orizonturi. Prilej unic de a trăi 80 de minute în preajma celui care care a marcat epoca prin gândirea sa despre înțelesul cărții într-o lume care pare a se îndepărta de ea.
Cu acordul familiei, cineastul plasează portretul lui Eco în universul său definit, al imensei biblioteci personale, ale cărei uși, mai degrabă culoare, labirinturi, se deschid pentru noi. 1500 de volum vechi, rare, și 30.000 de cărți moderne alcătuiesc moștenirea – dincolo de cea spirituală - lăsată de profesor. Greu de înțeles pentru cineva din afară cum sau astfel de comoară nu sa înălțat urmând criterii severe de organizare. Cărțile trebuie să fie aducătoare de bucurii, fie ele tratate științifice sau un bun roman polițist. « Biblioteca mea este semiotică, curioasă, lunatică, magică și pneumatică » o definea Eco, nu fără autoironie, spiritul său ludic fiind bine cunoscut. Nu este doar un bun ce ia aparținut ci o părticică din marea bibliotecă a lumii, noțiune prin care filosoful înțelegerii memoriei însăși a umanității.
Film despre un subiect cât se poate de nefilmabil, ca să spun așa, documentarul lui Ferrario nu este nici pe departe un tratat de semiologie, specialitatea maestrului. Personalitatea lui Eco este reconstituită din multele sale fermecătoare intervenții pe tema fundamentală a memoriei și a conservării ei. Recunosc că l-am urmărit cu o plăcere perfidă disecând aprins, pasional, uneori chiar ridicând tonul, derivele comunicării de azi, tendința de a înlocui memoria dinamică, vegetală, cum o numește filosoful, pentru că este imprimată pe hârtie, cu memoria minerală, statică. , din siliciu.
Echipa filmului Arsenie. Viața de apoi, de Alexandru Solomon
Este limpede că omul nu sa simțit bine în epoca internetului, când toate stupiditățile circulă în voie, ba mai au și pretenția de a trece drept mesaje sau informații. « La vârsta mea, am dreptul să nu răspund la astfel de mesaje și nici să trimit » - spune el.
Cu o vehemență surprinzătoare, ne avertizează că așa numita social-media are dreptul la cuvântul unor armate de imbecili care înainte de a lansa opiniile la un pahar de vin, la bar.Acum vor fi luați în mare. Până la urmă, aceștia sunt incomodanți, dar nu aduc mari daune colectivității. Periculoși sunt cei care atentează sistematic, pervers, la dărâmarea unui eșafodaj spiritual clădit în secole. « Când avem un Dumnezeu, credem într-o singură persoană, fără Dumnazeu credem în toți ».
Vezi și: Karlovy Vary 2023: A sări în ape necunoscute
Un gând tulburător care ma urmărit și după ce încercam să refac, să rememorez filmul lui Alexandru Solomon Arsenie. Viața de apoi, proiectat în cadrul secțiunilor paralele Proxima, competitivă și ea. Sinceritatea autorului, la capătul încercării unei noi lucruri, dacă nu dezlega misterul fenomenului Arsenie Boca, este deconcertată, bănuiesc, pentru mulți. Documentaristul mărturisește în final: « Furia mea de altădată sa transformat în confuzie. Nu am înțeles mare lucru dintr-un mit ».
Bun constructor de structura documentare care nu-și refuză și alunecarea prin preajma ficțiunii, Solomon a organizat un casting pentru alcătuirea unui grup de pelerini gata să-l urmeze în călătoria, să-i spunem lămuritoare, către mormântul lui Arsenie Boca. Mai mult decât atât, dispuși să devină actori în micii scenete ce-și propuneau să ilustreze parabolele ce însoțeau predicile Sfântului Ardealului, cum ar fi cea a lupilor mâncați de oi. Iconoclastia?
Actorul georgian George Babluani , unul dintre interpretii filmului Citizen Saint
Dar de ce nu ar acoperi acest cuvânt și transformarea unei ființe umane într-un produs de marketing, cu buna și cuvioasa conlucrare a armatelor de pelerini : iconițe, cruciulițe, broșurele, tablouașe, o adevărată industrie Arsenie Boca - spune autorul – într-un loc unde altădată mai era și puțin minerit. Probabil că dacă excursioniștii vremii din urmă, nu cei din film, ar fi adăstat din când în când prin biblioteca despre care vorbea Umberto Eco, mai direct spus s-ar mai fi recules și în fața unei cărți, am fi văzut mai puține ilustrații dintr-o parte. -un registru sacru scoase la vânzare cu toptanul.
Dar nu suntem singurii. Un excelent film georgian, Citizen Saint, al regizoarei Tinatin Kajrishvili, ne introduce într-o localitate minieră ce pare a fi o gura a iadului. Filmat în alb-negru de virtuozul director de fotografie bulgar Krum Rodriguez, peisajul devine o dezolantă proiecție înafară a lumii de cărbune dinăuntru. Statuia uni sfânt crucificat domină locul, un sfânt care are înfățișarea și tot echipamentul unui miner.
Se întâmplă că nefericita idee de a repara monumentul încredințându-l unui muzeu se lasă cu dispariția răstignitului. Tocmai când fiecare locuitor avea atâta nevoie, nu numai de o minune, ci și de cineva care să-i asculte necazurile. Un tânăr străin abătut prin partea locului, mut, este convins că se urce pe cruce, dar și acesta dispare. Autoritățile recurg la o soluție extremă, îl preasfințesc cu forța pe bătrânul satului. Dacă va fi recunoscut ? Răspunsul : important este să fie cineva acolo sus, pe cruce care, de altfel, era doar o bară de lemn în formă de T. Disperată nevoie de a livră certitudini, fie ele și mistificate.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
