Când spunem regrete ne gândim la amânări pe mâine, pe mai târziu, pe cândva a tot ceea ce am fi putut lua de la viaţă. Când spunem „regrete” fugim cu gândul la vanități irosite întru nimic, la momentele în care i-am lăsat pe alții să aleagă în locul nostru. La locuri și oameni pe lângă care am trecut privind în pământ. La te iubesc-uri nespuse. La „Iartă-mă” rostit prea târziu sau deloc. La vise sfărâmate sub greutatea orgoliilor lude. La tot ce ne-a ținut departe de noi. Când spunem regrete, ne frecăm palmele a nemângâiere și ne căim pentru toate cuvintele cu care poate am lovit în prieteni, am sfârtecat inimile foștilor iubiți și am îndurerat mințile celor care au crezut în noi. Suntem din sticlă. Iar când visele dor, simţim de multe ori cum pe piele încep să ne mărșăluiască regretele ca niște termite isterice și ranchiunoase. Și-atunci ne facem țăndări. Ne risipim în cioburi și ne temem pentru cel care ne va călca podeaua. N-am vrea să ne înfigem în talpa vreunui umblător cu inima deja îngreunată! Lui i-am înmulți durerea iar nouă... regretele. Când spunem regrete ne fuge gândul la Crăiasa Ghețurilor adorată de copiii lumii – astăzi Crăiasa Zăpezilor Topite. Şi noi, ca şi ea, ne aşteptăm iernile în fiecare vară. Regretele sunt ca zânele din povești. Tot ce-a strălucit odată lângă paturile micuților de pretutindeni, toate basmele care-au ținut loc de cel mai bun somnifer pentru năbădăioșii în pijamale au asfințit dintr-o dată și s-au prelins sub linia orizontului fără să se destăinuie nimănui.
Regretele sunt șocurile electrice cu care Dumnezeu ne reporneşte inima
Ce ni-s regretele dacă nu noduri în gât, pleoape odihnite în întunericul din căușul palmelor, întrebări fără răspuns germinate la căldura dintre tâmple, reproșuri fără cale de întoarcere și dialoguri interioare cu sonorul dat la maxim? Sunt șocurile electrice cu care Dumnezeu alege să ne scoată din comă și să ne readucă la viață, mai conștienți și mai alerți ca niciodată. Cu toţii ne regretăm uneori cuvintele cu care probabil am tăiat în carne vie, privirile iscoditoare cu care am întărâtat spirite, gesturile răzvrătite cu care am reaprins conflicte stinse, reproșurile și acuzele zgrunțuroase cu care am scrijelit pe suflete și scuzele pe care nu le-am cerut niciodată celor pe care poate i-am nedreptățit. Ne regretăm pașii pe care nu i-am dansat, rafala de vânt pe care n-am avut niciodată răbdare s-o ascultăm, obrazul pe care nu l-am sărutat, creștetul pe care nu l-am mângâiat și toate cărțile pe care nu le-am citit.
Suntem oameni, la naiba!
Avem cu toţii remuşcări. Unele tăioase și aspre la pipăit, de neiertat, de neuitat sau de neînțeles, altele moi, suave, tăcute, nevinovate și de neluat în seamă. Am cu toţii seisme care ne zgâlțâie câteodată din toate încheieturile. Avem şi noi reținerile și anomaliile noastre, debilități și fragilități de adult. Suferim de pe urma deciziilor luate în fugă şi ne clătinăm când ştim că puteam face ce n-am făcut ori că puteam rosti vorbe pe care nu le-am cuvântat din rațiuni doar de noi știute. Avem momente de egoism și de sinceritate morbidă, de cumpănă sau ezitare. Gândim și ne răzgândim. Plecăm și revenim, ne ducem și ne întoarcem, dăm și luăm, cedăm și ne resemnăm... suntem oameni, la naiba!
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
Acest articol reprezintă o opinie.
