A venit și ziua singurei femei-cineast selecționate de directorul artistic Alberto Barbera în Competiția oficială.
Amănunt care, la vremea anunțării lui, a fost transformat de ziariștii italieni într-o adevărată declarație de război împotriva celui socotit vinovat și căruia nu i-a rămas decât să dea explicații în dreapta și în stânga, știind că, odată fiesta inaugurată, toată lumea va uita chestiunea parității cu bucluc. Ceea s-a și întâmplat.
Filmul Woman Unknown al norocoasei cineaste a fost primit în liniște. Ba autorea, puțin cunoscută, pe numele ei May el Toukhy, daneză cu origini egiptene, le-a oferit jurnaliștilor o definiție plină de umor a identității sale: ”Am devenit dintr-o dată cea mai faimoasă femeie necunoscută din lume”.
Cu filmul nu a glumit, însă. A impresionat, în primul rând, prin alegerea subiectului care, orice s-ar spune, se pare că nu a fost tocmai la îndemâna cineaștilor de genul masculin : așa numitul “colaboraționism pe orizontală” din timpul celui de al doilea război mondial, altfel spus istoria femeilor bănuite, condamnate pentru a fi fost amantele trecătoare ale soldaților nemți. În literatura socio-politică de mai târziu se va vorbi despre « Corpul femeii ca un câmp de luptă ».
Cineasta nu s-a lăsat, însă, ispitită de niciun fel de deviere analitică și bine a făcut. Vorbește doar povestea, fragmentul de istorie, lăsându-ne deplina libertate de a judeca, lucid și, nu mai puțin, de a remarca estetica autoarei, impregnată de lecțiile sobrietății, rigorii școlii daneze.
Suntem în anul 1945, războiul s-a terminat, dar nu și urmările lui. Rănile sunt vii, multe ascunse. În somptuoasa casă a unui aristocrat –industriaș din grupul personalului de serviciu o remarcăm pe tăcuta Marie, guvernanta fetiței orfană de mamă. Este de ajuns un mic semn de afecțiune a stăpânului, pentru a ne da seama de relația celor doi, neferită de ochii celor din casă.
Vezi și: Veneția 2026: Iubirea din cărțile pe care nu le-am citit
Atmosfera devine tot mai tensionată pe măsură ce ne dăm seama că Marie ascunde un secret, trecutul unei legături cu un soldat neamț. Nu a uitat scenele cu femei umilite în piața publică, dezbrăcate, tunse, cu o violență devastatoare (le cunoașteam mai ales din filmele franceze).
May el-Touhky navighează cu o știință demnă de luat în seamă între ambiguitate și complexitate. Își filmează eroina în spații discret –amenințătoare, coridoare strâmte, în dreptul ferestrelor sau al oglinzilor în care nu ar vrea să se vadă. Directorul de imagine Jasper Spanning susține programul estetic al regizoarei prin cadrele sale statice, desprinse din cețuri, atunci când sugerează spirala panicii mute, a neliniștii.
Nu este exclus ca montajul paralel din final să stârnească unele întrebări de ordin moral : în timp ce eroina se pregătește de nuntă, cu tot dichisul confecționării grijulii a rochiei de mireasă și complimentele croitorului de lux (« are fizicul potrivit ») scenele sunt sparte de imagini documentaristice ale amintitelor operațiuni de umilire și condamnare a colaboraționistelor pe orizontală.
Este, poate, o trimitere către o posibilă somare a memoriei. Ce anume și cât putem uita ? Oricum, May el- Touhky își croiește un loc în preajma solidelor cineaste ale momentului, Jane Campion, Kathryn Bigelow.
Denisa Farcaș în filmul Alinei Șerban Eu contez (foto- La Biennale)
Ieri a fost și ziua premierei filmului nostru mult așteptat, Eu contez, al Alinei Șerban, selecționat în secțiunea Venezia Spotlight care îi permite să participe în cursa pentru acordarea Premiului publicului.
Primul cuvânt care mi se lipește de pagină este : inteligent. În multe privințe : susținerea unei teme pe care, din păcate, ne-am obișnuit să o regăsim mai mult în umorul gros al scenariștilor și textierilor de doi bani ; pariul câștigat de a nu lansa provocări facile ; alegerea unei echipe actoricești încântătoare.
Urmează : însuflețirea - termen mai rar folosit când vine vorba de sugestia aerului unui film –care pare să-i fi cuprins pe toți cei care au lucrat cu Alina Șerban. Așa am trăit Eu contez, înainte de a ține seama de unicitatea lui : un fragment de viață din lumea tinerilor romi nu prea norocoși, dar hotărâți să nu fie învinși, văzut de o tânără cineastă de etnie romă debutantă. Am remarcat interesul înregistrat de film înainte de premieră.
Revista Variety, pe o jumătate de pagină, a scris, sub semnătura lui Christopher Vourlias « despre cineasta romă Alina Șerban care a înlăturat barierele înainte de a păși pe covorul roșu ». Elisa Grando, în suplimentul revistei Elle, a publicat un frumos interviu cu Alina Șerban care, plecând de la zicerea de noi știută, « Dacă nu ești cuminte te dau la țigani » trasează scurt evoluția viziunii distorsionate asupra unei identități. Am văzut filmul la vizionarea pentru presă, drept care nu cunosc reacția publicului.