Un timp al politicului. Mi-am întocmit o schiță a primelor două premii din ierarhia Mostrei, așa cum arată ele în ediția de anul trecut și în cea actuală, raportate la ceea ce se anunța a fi marile favorite.
În 2025 – filmul semidocumentar The Voice of Hind Rajab, al regizorului tunisian Kauther Ben Haia despre uciderea unei fetițe palestiniene la începutul atacului israelian în Gaza era dat, până în ultima clipă, câștigătorul suprem, purtat de valul de emoție generală. Cinefilii puri și duri l-ar fi preferat pe Jim Jarmush cu Tată, mamă, soră, frate, fermecător și impecabil în arhitectura lui narativă.
Anul acesta, filmul sud-coreeanului Lee Chang-dong Possible Love se anunța marele câștigător, urmat, pentru ocuparea următoarelor poziții de titluri cu cert caracter politic, în primul rând de documentarul israelian Naza, adăugat ulterior în Competiție.
Mulți jucau o carte bună și pe singura creație a unei cineaste selectate, Woman Unknown al danezo-egiptenei May el-Toukhy. Am pus rezultatele față-n față: anul trecut, juriul cu al său președinte, cineastul american Alexander Payne, a avut curajul de a înfrunta așteptările stârnite de emoția momentului, acordând Leul de aur lui Jim Jarmush și rezervând filmului The Voice of Hind Rajab locul imediat următor, Premiul juriului.
Cineaștii israelieni Rachel Szor și Yuval Abraham, autorii filmuljui Naza, distinși cu Premiul special al juriului (foto - La Biennale)
Anul acesta pozițiile s-au inversat. Juriul regizoarei și actriței Maggie Gyllenhaal, nu a avut îndrăzneala sfidării normelor. A dăruit Leul de aur singurei femei din competiție, amintitei May el – Toukhy (dacă o excludem pe coautoarea documentarului Naza, Rachel Szor, inclus prea târziu în selecție pentru a mai face valuri).
Nimic de zis, filmul Woman Unknown este remarcabil, cu atât mai mult cu cât atacă o temă dureroasă, drama femeilor ostracizate pentru a fi fost “colaboraționiste pe orizontală” în timpul celui de al doilea război. Splendidului Possible Love i-a revenit, se înțelege, următoarea strigare, Premiul juriului.
Cam așa arată schema despre care vorbeam. Acestea fiind zise, nu prea văd cum ar putea fi ocolită suspiciunea propensiunilor feministe care, orice am spune, tot de aerul politic al timpului țin. Nu cred că, subliminal, gestul juriului ar fi și unul compensatoriu adresat directorului Alberto Barbera care a încasat atacuri cât pentru șapte din partea ziariștilor italieni; nu ar avea ochi, zic ei, pentru cinematograful femeilor.
Poate că o reală mângâiere pentru directorul-selecționer ar fi Premiul pentru regie înmânat cineastului rus Ilya Khrzhanovsky, autorul mamutului cinematografic Dau (3h,30), adevărată bombă-polemică, operă ce depășesște limitele a ceea ce numim regie de film, demențială și greu de îndurat construcție și reconstrucție faraonică a unei istorii pe fundalul căreia urmărim traseul părintelui bombei atomice sovietice, marele fizician Lev Landau (de unde și titlul Dau).
De la protestul autorităților ucrainene la micile mesaje de nemulțumire ale unor spectatori, afișate în văzul lumii, Barbera a trebuit să înfrunte și aici neînțelegerile, judecățile la prima mână, intoleranțele, unele ușor de explicat. “La acest film au lucrat mai mult de două mii de oameni, mulți veniți din Ucraina, unde au avut loc majoritatea filmărilor. Dedic acest premiu ucrainenilor – a spus cineastul proaspăt distins – celor care luptă în acest război cumplit pentru libertatea, pacea și victoria lor ». Dar, ca întotdeauna, o polemică, un scandal îl înghite pe următorul.
Este ceea ce s-a întâmplat în ultimele zile, după proiecția documentarului Naza al cineaștilor israelieni Rachel Szorg și Yuval Abraham, pornind de la anchetele jurnalistice care au analizat mecanismele programatice ale masacrului căruia i-au căzut victime civilii palestinieni din Gaza. « Ar fi fost o lașitate să nu-l aduc în competiție – a spus directorul Barbera ».
Filmul „Eu contez”, regizat de Alina Şerban, recompensat cu Premiul publicului „Armani beauty”. Foto: Facebook
Nu am văzut, din păcate filmul, ovaționat timp de 25 de minute la gala de premiere. Ca să zic așa, m-a învins sistemul, cel prin care, de câțiva ani, ne rezervăm bilete on line tot poporul, acreditați, public. Cu o singură proiecție pentru presă, deși sunt foarte matinală și mă așez la coada virtuală, în fața calcualtorului, cu jumătate de oră înaintea deschiderii, nu am prins bilet.
Chiar dacă avem acreditare de rang înalt, roșie, Daily, rezervată ziariștilor de cotidian, uneori sistemului nu-i pasă. Să trecem. Am reținut cuvintele lui Yuval Abraham : « Trebuie să înțelegem că orice viață umană este sacră. Și cea a palestinienilor din Gaza ». Bine primit de toată lumea, cineastul francez Stéphane Brizé cu Premiul pentru scenariu destinat filmului său Un bon petit soldat, cu brutalitatea sinceră a interogației sale : merită să-distrugi viața, sufletul, în infernul liberal al muncii contemporane ?
Vezi și: Festivalul de Film de la Veneţia 2026: Regizoarea Alina Şerban, pe lista câștigătorilor
M-am bucurat mult pentru distincția acestui artist cu totul excepțional, pe care nu știu de ce îl ocolesc recunoașterile. M-aș fi fi bucurat și mai mult dacă protagonista, actrița italiană Alba Rohrwacher, ar fi plecat acasă cu Cupa Volpi pentru interpretare. Asta nu înseamnă că Mathilde Arcel, Woman Unknown, nu ar fi meritat-o.
Cât despre John Malkovich, agentul CIA cu gura slobodă din Wild Horse Nine al lui Martin McDonagh, deținătorul Cupei Volpi, el fost cel care a unit toată suflarea aflată la Lido, de la mic la mare. Nu cred că ar fi îndrăznit cineva să aibă o altă opinie, opțiune. Aici, fundamentalismul se admite. Ba chiar este aplaudat.