Unul dintre cele mai emoționante personaje ale filmelor din prima săptămână a competiției este măgarul Hi-Han (pe numele lui din țara natală, Polonia), devenit EO drept titlu bun să acopere enigmatic un afiș. În orice variantă sonoră imitativă l-am exersa, rezultatul muzical va fi același.
La 84 de ani, Jerzy Skolimovski, o bună bucată de vreme despărțit de cinema de bunăvoie și nesilit de nimeni, s-a săturat, probabil, de privirea semenilor noștri, prea marcată, orice am face, de multele noastre aventuri existențiale. Nu a putut uita că singura dată când a plâns într-o sală de cinema a fost îndepărtata zi în care a văzut Au hasard, Balthazar al lui Robert Bresson. A hotărât că ar fi timpul să nu mai lase patrupedul să străbată singur istoria cinematografului. Așa s-a născut Hi-Han. Așa s-a născut o altă privire – dacă de un secol tot vorbim de film ca artă care se ocupă cu așa ceva- cea mai curată, nepervertită, binevoitoare, dar și cea mai tristă, cea mai îndurerată, dintre toate cele pe care le-am înfruntat până acum. Artist de circ răsfățat de buna lui dresoarepe nume Magda, vedetă în arenă, Hi-Han se trezește fără rost, eliberat de angajament, al nimănui, din clipa în care numerele cu animale încep să fie interzise.
Neștiind ce-l așteaptă, dar și curios, bate lumea, din Polonia în Italia, descoperind, pentru întâia oară natura, cu ascunzișurile ei umbroase sau cu drumurile întinse, cu poduri derutante, cu animale necunoscute, cum ar fi vulpile, păianjenii, dar mai ales cu oameni care nu seamănă cu iubitoarea Magda. Visează mângâierile ei de altădată, așa cum visează o coroană de morcovi în jurul gâtului, din care să se înfrupte când are chef. Vise și atât. Oamenii întâlniți în drum îl aruncă într-o remorcă hurducăitoare, din care, parcă spre umilirea lui cinică, vede alergarea cailor liberi.
(Un pod pentru neliniștea noastră)
Când, în sfârșit, niște indivizi gălăgioși hotărăsc să-l ia drept mascota lor într-un meci de fotbal, apar adversarii, spaima stadioanelor moderne, cu binecunoscutele bâte. Îl snopesc în bătaie (nu vedem oroarea) dar mai există și suflete milostive, veterinarul care îl pune pe picioare. Hi-Han ia din nou lumea la pas, potențialul ei de a uimi nu s-a epuizat, chiar dacă nici noi, umanii, nu pricepem revolta familială a bizarei contese sau așa ceva, intruchipată de Isabelle Huppert. Astfel rezumat, filmul poate să apară drept o poveste înduioșătoare, vag moralizatoare, a unui artist care, la bătrânețe, își permite, de la înâlțimea statutului său, să jongleze cu orice subiect. Poate altcineva, nu Skolimovski. Filmul său nu este un capriciu, trebuie văzut și ascultat. Energia figurativă a cineastului binecunoscut și pentru performanțele sale în câmpul picturii ne poartă cu ea în magia culorilor, a nuanțelor, de cele mai multe ori mai degrabă abururi plutitori peste spații, a naturii căreia îi deslușim respirația, a necunoscutului care nu știm ce ne pregătește. Ecranul este dominat, la anumite intervale, de ochiul devenit enorm al măgărușului.
Parcă nu se îndură să ne întristeze lăsându-ne să înțelegem toate prin câte a trecut. O lacrimă este de ajuns. De-a lungul anilor, de puține ori am avut prilejul să scriu „Cannes-ul crede în lacrimi” și, recunosc, mai mereu am lăsat să treacă un timp, pentru a surprinde reacția masculină, a criticilor- bărbați. Mică, scuzabilă, poate frivolă curiozitate de moment. Dacă acum până și „ferocii” de la Libération scriu „desfid pe oricine pretinde că nu a vărsat un torent de lacrimi”, atunci chiar mă reped să prind un loc în primele rânduri. Mai mult decât atât. Mai rămân un timp alături de răbdătorul Hi-Han. Amân până mâine întâlnirea în pagină cu oamenii.
(Cineastul șpolonez Jerzy Skolimovski, stapănul lui Hi-Han)
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
