Spre exemplu, Moody Analytics constată că intențiile firmelor de a investi sunt mult mai jos decât în timpul crizei din perioada 2007-2009. Realitatea economică din lume, și cu atât mai mult la noi, este aceea că foarte multe firme, îndeosebi cele mici și mijlocii, vor ieși din blocajul crizei fără resurse financiare, cu bilanțuri contabile tensionate (activele scăzute iar pasivul crescut) și cu o cerere dramatic de scăzută pentru produsele și serviciile lor. O recesiune lungă este extrem de periculoasă. Aceasta trebuie combătută. Comportamentul economiei pare să fie mult mai puțin predictibil. Nimeni nu știe cât de mult timp firmele vor fi confruntate cu venituri zero. Totodată lipsesc creditele mari, adică pe termen lung. Colapsul investițiilor conduce la grava scădere a PIB-ului. "Verum esse ipsum factum" (Adevărul e ceea ce se face) spunea Giambattista Vico.
Când se preconizează doar prudente adaptări, în adevărul dinamicii economice, înseamnă că nu se face
Înseamnă "înghețarea" economiei, și în consecință, a societății, în ceea ce a fost, în puținul prea puțin, pe care știm că l-am trăit atâta amar de vreme. Prudența ascunde incompetența, iar adaptarea, improvizația. Să crezi că poți combate grava criză economică și povara ei prin nu știu ce rectificări bugetare și inconsistente programe de ajustare fiscală e ca și cum te duci să prinzi o balenă cu o undiță. Costurile inevitabilei recesiuni în absența unei adevărate relansări economice ale României vor fi în ultimă instanță costurile unor așteptări mințite, ale unei vaste (noi) dezamăgiri. Contează desigur percepția asupra riscului asociat injecției de capital public pentru aprinderea unor motoare economice. Dar atunci când așteptările și starea de încredere a oamenilor se află la nivele atât de scăzute, riscul trebuie gândit ca și oportunitate iar nu ca un pericol.
Thomas Piketty, campionul științei economice în lupta cu inegalitatea, scria de curând: "Urgența absolută este să luăm măsura crizei în desfășurare și să facem totul pentru a evita ceea ce poate fi cel mai rău", și arată că, deși bilanțul (financiar) al Eurosistemului (rețeaua de bănci centrale pilotate de Banca Centrală Europeană) a crescut de la 4.692 miliarde de euro la 28 februarie la 5.395 miliarde de euro la 1 mai 2020, această injecție de 700 de miliarde nu este suficientă. Problemele structurale ale economiei reale (lipsă de investiții, creșterea incertitudinii asupra ocupării și veniturilor forței de muncă și criza stării mediului natural) sunt nerezolvate.
Este clar că ieșirea din blocajul pandemiei înseamnă să redemarăm altfel
Intervenția publică va trebui să aibă un rol central în relansarea activității economice și sprijinirea forței de muncă. Poziția "lichidaționistă" (cum o numea un editorial din The Economist), care ar însemna să lași criza să se desfășoare până ce toate excesele speculative sunt evacuate/curățate, este categoric abandonată acum. Societatea și oamenii au drepturi pe care economia, oricât de liberă am vrea să fie, nu le mai poate ignora.
Geometria contabilității în confruntarea cu pericolul iminent al recesiunii economice nu e raționalitate, e lașitate. Acum se impune "l'esprit de finesse", așa cum îl definea Blaise Pascal. El joacă un rol tot mai însemnat, pe măsura ideii că scopul politicilor economice este satisfacerea echitabilă a nevoilor individuale și susținerea activă a intereselor publice. Aceasta este, în teorie, dar și în actele fundamentale, temelia Uniunii Europene. Din păcate, în România, ca și în alte țări ieșite din coșmarul lipsei de libertate și ineficienței organice a regimurilor de tip sovietic, se răspândește opinia că am ajuns, de fapt, un fel de anexe la UE. Deși datele dezvoltării economice și sociale din ultimii douăzeci de ani contrazic categoric această opinie, sentimentul de "anexă" câștigă teren.
Într-un discurs din 1992 al Președintelui Franței, Francois Mitterand, la care am avut șansa să asist, vorbind despre lărgirea Uniunii Europene spre fostele țări socialiste, el se întreba: "Aceste țări vor fi capabile să suporte constrângerile impuse de UE fără să se piardă pe ele însele? Invazia mărfurilor și produselor care vor invada piețele lor? Încetarea oricărei industrii naționale? Deposedarea de propria personalitate, mai înainte ca să intre în posesia suveranității lor?"
Într-o discuție din același an pe care am avut-o cu Francois Mitterand, chiar cu două zile înainte de referendumul din Franța asupra Tratatului de la Maastricht, îmi spunea: "Suveranitatea se usucă când este încremenită în formele trecutului".
Astăzi avem nevoie ca România să fie condusă cu un amestec deștept de geometrie și risc. Un amestec de ordine și posibil vise. Ceea ce căutăm este într-adevăr o ordine superioară. În această căutare nu e o nenorocire să ai și o emoție, un sentiment de entuziasm pentru propria țară. Este însăși rațiunea de a o iubi.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
Ascultă în română
