Moșii de Toamnă aduc în biserici și cimitire mii de oameni cu pachete aburinde, colivă și lumânări aprinse. Pentru mulți, totul pare o tradiție transmisă din generație în generație. În spatele acestor gesturi repetate stă însă o nevoie a psihicului de a nu ceda în fața neantului. Când pierzi o ființă dragă, creierul refuză să accepte dispariția fizică și intră într-o stare de alertă maximă. Într-un interviu exclusiv acordat redactorului DC News Loredana Iriciuc, psihologul clinician Radu Leca demontează mecanismul nevăzut al pomenirii: de la hormonii secretați când dăruiești hrană unui necunoscut, până la linia fină și periculoasă unde ritualul sănătos se transformă într-o capcană a doliului patologic.
În fiecare an, la început de noiembrie, bisericile devin neîncăpătoare. Oamenii pregătesc mâncare, așază colivă în pahare de plastic și împart pachete unor necunoscuți. Pentru un om, gestul pare doar o tradiție, însă pentru sistemul nervos al celui rămas în urmă, este o chestiune de echilibru mental.
Întrebat de DC News de ce are creierul o nevoie atât de acută de un ritual concret și ce se petrece în psihic când transformăm durerea într-un act caritabil, psihologul Radu Leca arată rădăcinile reacției noastre.
„Atunci când pierdem pe cineva drag, creierul nu procesează pierderea ca pe o informație abstractă, ci ca pe o ruptură în rețeaua de atașament. Sistemul limbic, în special amigdala, pare să reacționeze la absența persoanei dragi ca la o amenințare existențială, pentru că, din perspectivă evolutivă, pierderea unui membru al grupului a însemnat, timp de milenii, pericol direct pentru supraviețuire.
În acest context, ritualul nu este o simplă convenție culturală, ci o tehnologie psihologică profundă, prin care o durere greu de pus în cuvinte se traduce în gesturi, mișcări și acțiuni concrete. Gestul de a pregăti coliva, de a aprinde o lumânare, de a așeza pachetul pe masă pentru un necunoscut - toate cer planificare și ordine, adică exact funcțiile prin care cortexul prefrontal ajută la reglarea emoțiilor, și creează o punte între haosul emoțional brut și ordinea simbolică.
Ceea ce numim «pomană» este, din perspectivă neuropsihologică, un mecanism de externalizare a durerii: în loc să rămână închisă în interior, sub forma unei suferințe mute și paralizante, durerea primește o formă, un ritm, o direcție. Ritualul oferă ceea ce psihologii numesc «o structură de prelucrare» - un cadru de timp și de spațiu în care emoția devastatoare a pierderii devine gestionabilă, segmentată, aproape tangibilă. Experimentele lui Norton și Gino (2014) merg în aceeași direcție: participanții care au făcut un ritual după o pierdere au descris mai puțin doliu, iar mecanismul comun părea să fie sentimentul recâștigat de control, inclusiv la cei care nu credeau în eficiența ritualurilor. În plus, actul de a dărui este asociat cu eliberarea de oxitocină și de endorfine, care pot tempera efectele cortizolului, hormonul stresului, și pot aduce o senzație de conectare exact atunci când singurătatea pare totală.
Așa că, atunci când transformăm durerea într-un gest de pomană, îi permitem creierului să înceapă, încetul cu încetul, să rescrie povestea pierderii - din poveste a sfârșitului în poveste a continuității, în care cel plecat nu a dispărut cu totul, ci a fost primit într-un alt fel de relație, purtată în simbol, în memorie și în faptele bune făcute în numele lui”, spune Leca pentru DC News.
Unde se termină comemorarea și începe doliul complicat: Pericolul blocajului în suferință
Comemorarea poate deveni însă o armă cu două tăișuri. Mulți oameni cad într-o capcană psihică grea, unde cred că alinarea durerii ar însemna trădarea memoriei celui dispărut. Specialistul trasează linia dintre o pomenire care vindecă și una care seacă viața din om.
„Granița dintre un ritual sănătos de comemorare și un doliu complicat este, paradoxal, una foarte subtilă, pentru că ambele pornesc din același impuls omenesc: nevoia de a păstra legătura cu cel dispărut. Un ritual sănătos funcționează ca un vas care conține durerea - îi oferă un spațiu, un timp, o formă, dar nu o lasă să devoreze întreaga existență a celui îndoliat. Într-un asemenea ritual, persoana își amintește, plânge, se roagă sau dăruiește, dar apoi revine la viața de zi cu zi, la relații, la proiecte, la viitor. Doliul complicat apare atunci când ritualul nu mai conține durerea, ci devine el însuși durerea - când pomenirea nu mai este o pauză în fluxul vieții, ci singurul mod în care persoana mai știe să existe.
Psihologii vorbesc aici despre doliu „complicat” sau „prelungit”, o stare în care persoana rămâne blocată în faza de protest și de căutare, refuzând, adesea fără să-și dea seama, să accepte realitatea pierderii. Semnele care merită atenție sunt acestea: imposibilitatea de a o pomeni pe persoana decedată fără o suferință acută, chiar și la ani distanță; retragerea treptată din toate relațiile și activitățile care nu au legătură directă cu cel dispărut; idealizarea extremă a celui plecat, astfel încât nimic altceva din viață nu mai pare demn de trăit; sau, dimpotrivă, evitarea totală a subiectului, când persoana nu vorbește deloc despre pierdere, dar trăiește într-o stare permanentă de anxietate și de gol interior.
Granița este depășită atunci când pomenirea nu mai aduce o formă de alinare, oricât de amară, ci doar o reactivare dureroasă a pierderii, fără niciun proces de integrare. Criteriile propuse pentru tulburarea de doliu prelungit cer un dor intens după cel dispărut și simptome care persistă cel puțin șase luni de la deces și afectează funcționarea de zi cu zi (Prigerson et al., 2009); înainte de acest prag, durerea intensă este, în general, o reacție firească la pierdere.
Pe scurt, un ritual sănătos îl ajută pe cel îndoliat să spună „îl iubesc și îmi este dor, dar viața continuă”, în timp ce doliul complicat spune „dacă nu mă doare constant, înseamnă că nu l-am iubit destul” - o logică dureroasă, în care suferința devine singura dovadă de iubire socotită acceptabilă. Aceste semne nu sunt un instrument de autodiagnostic; dacă te regăsești în ele, un psiholog sau un psihoterapeut poate face diferența dintre un doliu greu și unul care are nevoie de sprijin de specialitate”, explică Radu Leca.
Dorul care își caută o direcție: Ce ascunde pachetul dat unui străin
Ce faci cu dragostea când destinatarul nu mai este de găsit nicăieri? Psihologul arată că dăruirea unui pachet către un necunoscut pe aleea cimitirului sau la ușa bisericii este o manevră a minții pentru a rupe izolarea.
„Când nu mai avem cu cine să vorbim despre cel care a plecat, ne întâlnim cu una dintre cele mai adânci dileme ale psihicului: cum să păstrăm o relație atunci când celălalt nu mai există fizic. Psihologia modernă a doliului a renunțat de mult la ideea că scopul doliului ar fi „desprinderea” sau uitarea; vorbește, în schimb, despre „continuarea legăturii” - un proces prin care relația cu persoana decedată nu se încheie, ci se transformă. Un reper util este modelul dual al lui Stroebe și Schut (1999): omul se adaptează oscilând între confruntarea cu pierderea și întoarcerea la viața de zi cu zi, iar pauzele de la durere fac parte din adaptare, nu sunt o trădare a celui plecat. Din această perspectivă, dorul nu este o patologie, ci o energie psihică uriașă, care caută un canal de exprimare. Aici intervine gestul de a dărui un pachet unui străin.
Privit din exterior, pare o simplă tradiție religioasă sau culturală; privit dinăuntru, este un transfer simbolic profund. Prin dăruire, golul lăsat de absență primește o formă concretă: ceea ce nu mai avem cui să oferim celui plecat, oferim altcuiva, în numele lui. Gestul lucrează pe mai multe niveluri. Mai întâi, transformă pasivitatea suferinței în acțiune: în loc să fim doar receptori ai durerii, devenim făptuitori ai unei bunătăți, ceea ce ne redă un simț al controlului asupra propriei vieți. Apoi, creează o legătură umană reală, palpabilă, între noi și un necunoscut, care contrazice izolarea în care ne aruncă pierderea.
Psihanaliștii ar vorbi despre o reinvestire afectivă: energia care mergea spre persoana decedată nu este retrasă din lume, ci este îndreptată spre alți oameni, spre comunitate, spre viață. Dăruirea unui pachet nu este, așadar, doar o tradiție, ci un act psihologic prin care dorul, emoția care pare că nu are unde să se ducă, primește o direcție, un scop, o formă de continuitate. Golul nu se umple - rămâne, pentru că persoana iubită este unică și irepetabilă - dar în jurul lui se construiește ceva nou: o rețea de sens, de generozitate și de legături umane, care poartă, nevăzut dar real, amprenta celui care nu mai este”, spune psihologul Radu Leca.
Creierul și greutatea absenței: Rătăcirea între amintire și realitate
Șocul dispariției bruște lasă urme biologice adânci. Mintea continuă să aștepte un telefon sau un pas cunoscut, iar această discrepanță macină psihicul dacă nu este așezată într-un cadru exterior.
„Există și o dimensiune mai adâncă a fenomenului, care ține de felul în care mintea procesează absența în sine. Oamenii nu sunt făcuți să înțeleagă non-existența; mintea noastră se sprijină pe prezență, pe forme, pe interacțiuni. Când cineva moare, creierul continuă să genereze reprezentări ale persoanei - așteptări, imagini, amintiri - dar acestea nu mai au un corespondent în realitatea fizică.
Decalajul brutal dintre reprezentarea mentală și absența reală produce senzația de irealitate, de gol, de „lipsă a lumii” pe care o descriu cei îndoliați. Ritualul de pomană poate funcționa ca un „ancoraj” al reprezentării mentale într-o realitate nouă, simbolică. Prin gestul de a dărui, de a vorbi despre cel plecat, de a-i ține numele viu în comunitate, mintea primește semnalul că persoana nu a dispărut cu totul din lumea semnificațiilor, ci s-a mutat într-un alt registru - cel al memoriei, al poveștilor, al faptelor bune făcute în numele ei. Acest proces este important pentru sănătatea psihică, pentru că îi permite sistemului nervos să-și actualizeze, încetul cu încetul, harta relațiilor interne. Fără un asemenea ancoraj, reprezentarea persoanei dragi rămâne suspendată într-un spațiu dureros și nerezolvat - nici prezentă, nici absentă, ci blocată într-o așteptare permanentă, care consumă o mare parte din energia psihică.
De aceea, cei care nu beneficiază de niciun ritual de comemorare - fie pentru că pierderea a fost negată, fie pentru că nu există un cadru cultural care s-o susțină - par mai expuși riscului de doliu complicat, de depresie și de anxietate persistentă. Ritualul nu rezolvă pierderea; nimic nu o rezolvă. Dar oferă minții un drum de traversare, o cale prin care absența devine suportabilă, iar iubirea rămasă fără obiect își găsește o nouă formă de expresie”, adaugă Radu Leca.
Un act de curaj existențial în fața sfârșitului
Privită astfel, pomana capătă o valoare care depășește tradiția populară. Ea devine o barieră pusă disperării.
„În cele din urmă, ceea ce numim „pomană” sau „pomenire” este, la nivel psihologic, un act de curaj existențial. Este refuzul nostru de a lăsa moartea să aibă ultimul cuvânt. Prin fiecare gest de dăruire, prin fiecare pachet oferit unui străin, prin fiecare poveste spusă despre cel plecat, spunem: „Da, ai murit, dar iubirea pe care am purtat-o nu a murit odată cu tine. Ea continuă să lucreze în lume, să transforme, să lege oameni, să hrănească”. Poate acesta este cel mai adânc sens al ritualului de comemorare: nu doar să ne amintim de cei dragi, ci să le îngăduim, prin noi, să facă în continuare bine în lume. Iar în acest gest, cel îndoliat nu doar își cinstește mortul, ci își reconstruiește propria viață, bucată cu bucată, gest cu gest, într-o nouă formă de sens și de apartenență”, explică Leca.
Ce spune Ultrapsihologia și ce avertizează clinicianul
Privită prin prisma Ultrapsihologiei, pomenirea nu trebuie apărată ca o formă exterioară și nici expediată ca o superstiție goală. Ea reprezintă o formă de inteligență emoțională a comunității: ceea ce sufletul nu poate rosti prin vorbe, mâinile traduc prin gesturi concrete. Omul copleșit de doliu are nevoie mai puțin de teorii abstracte și mai mult de acțiuni palpabile care să-i sprijine durerea, iar o comunitate care a păstrat aceste rituri a conservat o zestre de adaptare mai veche decât orice tratat modern.
Radu Leca, psiholog clinician cu formare în psihoterapie de familie, vede în pomană o punte de legătură între lumea celor plecați și cei rămași aici, dar și o cale prin care o familie se poate aduna în jurul aceleiași suferințe, fără ca fiecare membru să se închidă în propria durere: „Punctul de sprijin nu stă în rigoarea tipicului, ci în trăirea interioară: dacă cel îndoliat poate vorbi deschis despre cel pierdut, dacă cei din jur îl ascultă și dacă, la final, sufletul simte o ușurare, ritualul și-a împlinit menirea. În schimb, dacă momentul degenerează într-o corvoadă rece sau devine teren de ceartă și reproșuri între rude, rostul vindecător dispare, iar o astfel de tensiune arată nevoia unui ajutor specializat”.
Rigoarea științifică impune însă prudență. Studiile despre ritualurile asociate pierderii sunt încă la început, adesea bazate pe experimente restrânse, iar literatura de profil nu a investigat direct specificul pomenii tradiționale românești. Legăturile ipotetice cu cortexul prefrontal, oxitocina sau endorfinele rămân piste teoretice plauzibile, nu certitudini medicale demonstrate strict pentru acest obicei. Certitudinile dovedite până în prezent țin de recâștigarea sentimentului de control, de așezarea relației cu cel dispărut într-o altă dimensiune și de alternanța firească între clipele de durere și cerințele vieții cotidiene.
Interviu exclusiv DC News cu psihologul Radu Leca: Traseul durerii de la o zi la alta
Pentru a coborî teoria în realitatea fiecărui cămin, am discutat pe larg cu psihologul Radu Leca despre frământările concrete ale celor care trec prin pierdere.
DC News: Radu, de ce simte omul nevoia să facă ceva cu mâinile când pierde pe cineva drag?
Radu Leca: „Pentru că durerea, în prima vreme, nu are cuvinte, iar corpul caută un loc unde să o pună. Să pregătești o masă, să aprinzi o lumânare, să împarți ceva înseamnă să dai durerii o treabă de făcut. Nu o rezolvi, dar o scoți din cerc, o așezi în gesturi cu început și cu sfârșit. Mulți oameni descriu un fel de ușurare tocmai în aceste ore ocupate”.
DC News: De ce ajută un pachet dat unui om pe care nu îl cunoști?
Radu Leca: „Pentru că dorul rămâne fără destinatar. Nu mai ai cui să-i spui, cui să-i dai, pe cine să îngrijești. Pachetul dat altcuiva, în numele celui plecat, face ca iubirea să mai aibă o direcție. Cel care primește este un străin, dar pentru cel care dă devine o dovadă că legătura încă lucrează în lume”.
DC News: Dar dacă nu crezi în ritualuri?
Radu Leca: „Nu e nevoie să crezi ca să te ajute să faci. Cercetările despre ritualuri după pierdere arată că beneficiul nu depinde de credința în ele, ci de sentimentul că ai făcut ceva, că nu ești doar martorul propriei dureri. Poți alege un gest care să fie al tău: o plimbare pe un drum drag celui plecat, o scrisoare, o masă cu cei apropiați”.
DC News: Cum deosebim o pomenire sănătoasă de una care ține omul în loc?
Radu Leca: „Mă uit la ce urmează după gest. Dacă omul poate povesti, plânge, apoi mănâncă, se întoarce la ale lui și simte că a făcut loc celui plecat, ritualul își face treaba. Dacă pomenirea devine singurul fel în care mai știe să trăiască, dacă fiecare amintire reaprinde durerea ca în prima zi și viața din jur se golește, atunci merită o discuție cu un specialist. Nu spun asta ca diagnostic, ci ca motiv să nu rămână singur”.
DC News: Cum arată pomenirea într-o familie certată sau îndepărtată?
Radu Leca: „Poate fi un moment greu, pentru că toți vin cu durerea lor și cu poveștile lor nespuse. Uneori ritualul le dă totuși un limbaj comun: când nu știi ce să-ți spui cu fratele sau cu mama, cel puțin știți ce aveți de făcut împreună. Ajută dacă fiecare are voie să-și amintească în felul lui și dacă pomenirea nu este folosită pentru a deschide vechi socoteli”.
DC News: Ce poate face cineva care nu are un cadru ritual, familie sau comunitate?
Radu Leca: „Își poate construi unul mic. Același ceas, aceeași zi, un gest repetat, un om căruia să-i povestească despre cel plecat. Contează repetiția și faptul că durerea are un loc în program, nu doar în nopțile fără somn. Și dacă nu are pe nimeni, există psihologi și grupuri de sprijin pentru persoane îndoliate, iar a cere ajutor este o formă de grijă față de sine, nu o slăbiciune”.
DC News: Când ar trebui cineva să ceară ajutor de specialitate?
Radu Leca: „Când durerea nu mai lasă loc pentru nimic altceva, când somnul, mâncarea și munca se destramă luni la rând, când apar gânduri de a nu mai trăi sau când omul simte că viața nu mai are rost fără cel plecat. Nu e nevoie să aștepte un anumit termen. Dacă simte că nu mai poate singur, e momentul. Iar dacă gândurile de a-și face rău sunt prezente, contactarea unui serviciu de urgență sau a medicului este prioritară”.
Acest material are un caracter pur informativ și nu substituie consultația clinică. În cazul în care o pierdere suferită devine insuportabilă, cereți sprijinul unui psiholog, psihoterapeut sau al medicului de familie.
