EXCLUSIV  Festivalul internațional al filmului de la Salonic. Cinematograful se află pe mâini bune

Dacă ar să fie așa, atunci, de la Salonic, de la cel mai important festival cinematografic din zona Balcanilor, ar trebui nici să nu ne mai întoarcem. Sau să amânăm revenirea acasă, precum Ulysse, pentru că acolo, sălile, sediul însuși al evenimentului se află în port, în locul unor vechi hangare.

Ieși de la film și, la picioarele tale, la doi pași, clipocește apa unuia dintre golfurile Mării Egee, iar nu de foarte departe răzbate sirena câte unui vapor. Seara, li se văd și luminile, ca o ghirlandă multicoloră. Cum să-ți mai vină să rămâi pe uscat? Mai că te apucă nebunia de a pleca într-o Călătorie spre Cytera, ca în filmul lui Anghelopoulos. Din fericire, sau din păcate, avântul se stinge repede, dacă a apucat, cumva, să se înfiripe.

Multe dintre poveștile de viață de pe ecran au potențialul lor de ne pune pe gânduri, ocupație care nu prea îngăduie îndepărtarea de țărm. Lumea în care trăim nu e prea veselă și, ceea ce ne poate neliniști și mai mult este că autorii cu care ne întâlnim aici, cei din competiție sau din principalele secțiuni paralele sunt tineri aflați la primul sau la al doilea film.

Artiști în floare, dar se vede bine, societatea în care au deschis ochii nu este cea pecare și-ar fi dorit-o. Adevărul acesta a fost mai evident la această a 58-a ediție, pe care organizatori au așezat-o sub semnul unuia dintre gândurile scriitoarei filosof franceze Simone Weil, moartă tânără, la numai 34 de ani, în 1943, în plină prăbușire a Europei. Teoria Înrădăcinării, obsesia ei de o viață, concepută ca fiind "nevoia cea mai importantă și cea mai puțin cunoscută a sufletului omenesc" a furnizat festivalului motto- ul care a susținut principiile selecției, "Nevoia de rădăcini", extras dintr-un citat des frecventat: "Dezrădăcinatul îi dezrădăcinează și pe alții. Cel care are rădăcini, nu-i dezrădăcinează pe alții".

În perspectiva filmelor văzute, traducerea semnificațiilor ar avea în vedere urgența găsirii și menținerii identității umane, altfel spus a rostului pe acesată lme. Multe titluri valoroase s-au subsumat acestei idei și, dintre ele, s-au conturat și preferințele juriului. Se pare că La Palme d' Or, cu care suedezul Ruben Ostlund a plecat acasă anul acesta, de la Cannes, nu a însemnat descoperirea unei flori rare în peisajul cinematografic al țării sale. Alți tineri vin din urmă și, unul dintre ei este Jens Assur, autorul unei istorii aspre, impresionante, Ravens (Corbii) despre drama care invadează cotidianul atunci când generațiile sunt despărțite de idealuri diferite, iar timpul înaintează cu o viteză mai greu de acceptat la o anumită vârstă. Un fermier harnic, dar și încăpățânat, nu renunță la individualismul muncii sale, nici la autoritatea exercitată în virtutea tradiției asupra fiului. Viața îl va înfrânge.

Autorul, fost director de imagine, debutant în regie, a fost răsplătit cu premiul suprem, Golden Alexander "Theo Anghelopoulos" iar protagonistul, Reine Brynolfsson, cu Premiul pentru interpretare. Premiul de interpretare feminină a revenit unei actrițe, Darya Zhovner, interpretă a fetei rebele aflate în centrul unei alte drame a conflictelor familiale, Closeness, semnate de regizorul rus Kantemir Balagov. Un mic nucleu uman, mamă, tată, copii, înconjurat de rude binevoitoare, sfâșiat de direcții contrare, de respingeri și regrete, de atracții nemărturisibile,își găsește cu greu echilibrul fragil.

Darya Zhovner şi Kantemir Balagov, interpreta şi autorul filmului Closeness

Conflicte, despărțiri, regăsiri între frați, părinți, copii au marcat și filmele câștigătoare ale Premiului de regie, Bronze Alexander și pentru scenariu, danezul Hlynur Palmasson pentru Winter Brothers, respectiv Gilles Coulier, Tom Dupont (Belgia, Franța) pentru Cargo. Amintitul Winter Brothers a fost și favoritul Criticii internaționale, premiul acesteia, Fipresci, fiindu-i acordat ex aequo cu No Date, No Signature al iranianului Vahid Jalilvand. Acesta din urmă, unul dintre cele mai puternice din câte am văzut în acest an, o dramă a dilemelor morale, filmată în alb-negru, ne amintește, încă o dată că, în țara lui Kiarostami, cel nu demult plecat, cinematograful se află pe mâini bune. Un medic face un accident de mașină, nu foarte grav, totuși, peste câteva zile, copilul lovit, internat în spital cu un alt diagnostic, moare.

Concluzia finală a exclus culpa doctorului, maladia micului pacient fiind, se pare, de altă natură, dar protgonistul, profesionist remarcabil, nu are liniște: analizele sale amănunțite îi spun că și o mică fractură poate declanșa complicații, drept care pledează pentru propria vinovăție. Filmul a meritat pe deplin nu numai Premiul criticii internaționale, dar și pe cel special al juriului, Silver Alexander, al doilea în ierarhia distincțiilor.

Cinematograful nostru a fost o prezență consistentă la Salonic, dar nu în competiție. Unde și cum preferă tinerii noștri să concureze, cine ne iubește și cine nu, merită o discuție separată. Un lucru e limpede. În secțiunea necompetitivă Balcan Survey suntem în față de tot, ceea ce înseamnă că nici o privire serioasă asupra zonei balcanice nu se poate închega fără noi.

Şerban Pavlu şi Radu Iacoban în Charleston de Andrei Creţulescu

Au fost proiectate Ana, mon amour al lui Netzer, Soldații. Poveste din Ferentari de Ivana Mladenovici (nu am apucat să-l văd), Charleston de Andrei Crețulescu, acesta din urmă unul dintre cele mai incitante debuturi. Fost critic, autorul nu putea să nu se joace puțin cu referințele cinefile dragi lui, altoite pe corpul unei povești în care tristețea și umorul se țin de mână.

Cadru din Hoţul de piersici, cu Nevena Kokanova şi Rade Marcovici

Tot Balcanilor le-a fost dedicată și o secțiune de ecranizări,De la cuvânt la imagine, în care au fost incluse și clasicele Nunta de piatră și Moromeții. Mărturisesc că, știindu-le bine, m-am dus la alte proiecții. Am vrut să revăd, după 53 de ani, unul dinre cele mai frumoase filme ale tinereții generației mele, Hoțul de piersici, al lui Vîlo Radev (Bulgaria), cu minunații Nevena Kokanova și Rade Markovici. Am așteptat filmul cu o strângere de inimă. Dacă nu voi mai trăi emoția de altădată? Doar s-a mai întâmplat de atâtea ori, cu alte amintiri. Nu am greșit. Hoțul de piersici rămâne o capodoperă a cinematografului bulgar, neatins de vreme, obiect de studiu în școală, cum avea să-mi spună colegul meu de la Sofia, profesorul și criticul Bojidar Manov.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News