România comunistă, un lung sau scurt metraj? Verdictul lui Nae Caranfil despre creația cinematografică de după Revoluție: „Nu știu pe cine așteptau, dar în niciun caz, nu pe mine”

Autor: Liana Ganea

În cea mai recentă ediție a podcastului Avangarde a lui Ionuț Vulpescu a avut loc o dezbatere de-a dreptul fascinantă despre noul val cinematografic și despre publicul de „mall” al filmului. Invitat special a fost Nae Caranfil, un regizor care nu a stat departe nici de actorie, nici de muzica de film. Acesta a vorbit în stilu-i caracteristic despre prietenie, iubire și curaj, explicând totodată scene esențiale care l-au făcut să scrie sau să joace scene cheie din „Filantropica”, „Asfalt Tango” sau „Closer to the Moon”.

I.V.: Cu ce speranță v-ați întors după Revoluție în România? S-au împlinit ele?

N.C.: În primul rând cu o imensă curiozitate. Era, mă rog, nu m-aș fi așteptat, deși în ultimele două, trei luni, era clar că se va întâmpla și la noi, dar la momentul la care am plecat comunismul părea instalat pentru vecie. Măcar pentru vecie!

I.V.: Era un foarte lung metraj!

N.C.: Da! S-a dovedit că mai avea viață cât un foarte scurt metraj. Dar nu am știut acest lucru. Și evident că m-am întors cu o curiozitate extraordinară să îmi redescopăr familia și prietenii, dintr-o dată liberi. Iar momentul reîntoarcerii mele a fost, într-un fel, și un bluff, pe care l-am suportat, nu am venit eu cu el, în sensul în care regizorii consacrați ai acelui moment deveniseră peste noapte debutanți, preluaseră casele de filme socialiste dinainte și se autointitulaseră directori de case de film sau studiouri de creație, și trâmbițau prin media că acum vor putea face tinerii filme: „Veniți, săriți, suntem aici, vă așteptăm, aduceți scenarii, proiecte!”

I.V.: Și nu era așa?

N.C.: Am scos din sertar niște proiecte, am venit, erau acolo, dar nu mă așteptau pe mine. Nu știu pe cine așteptau, dar în niciun caz, nu pe mine.

Discuția a continuat aici: