Documentarul „Casa cu păpuşi” a fost nominalizat la două categorii ale Premiilor Gopo din acest an: „Cel mai bun film de debut” şi „Cel mai bun documentar”.
Tudor Platon a vorbit, într-un interviu pentru Libertatea, despre ce înseamnă aceste nominalizări, dar, mai ales, despre lecţiile pe care le-a primit din partea bunicilor prezente în film.
Întrebat ce crede că le-a făcut pe femeile din documentar să se deschidă în fața camerelor, Tudor Platon a răspuns:
„Cred că a ajutat enorm faptul că mă filmam şi pe mine, nu stăteam doar în spatele camerei. Practic, a fost ca un proiect al tuturor. Am avut de la început convenţia că eu voi filma oricând, iar apoi n-a mai existat nicio discuţie despre asta.
„Sunt operator de imagine şi îmi dau seama cum să fac să nu fiu intruziv, chiar dacă am o cameră în mână şi pun întrebări despre viaţa oamenilor.
„Şi mai e o chestie pe care am învăţat-o de la Cica: să te-apropii de un om, să-l faci să se deschidă, trebuie să te deschizi tu în primul rând. Să-i arăţi că şi tu ai lucruri de mărturisit. Şi scopul nu e să înregistreze camera ceva spectaculos, ci să facem schimb de emoţii, să aflăm lucruri unul despre altul.”
Cum percepea bătrânețea înainte să regizeze documentarul?
„Ori eram un pic distant, ori mă gândeam că e ceva idilic, plin de dragoste şi empatie, raportându-mă la faptul că bunica m-a crescut.”
„Dar în film bătrâneţea nu e idilică. Nu e vorba de bătrânii înţelepţi care or să ne zică nouă care e treaba cu viaţa.”
„Cred că totul e mult mai autentic, mai personal. De exemplu, Cica mi-a zis la un moment dat: să ţii minte că bătrâneţea ţi-o pregăteşti. N-o aştepţi să vină, gândindu-te că o să fie totul bine. Cine se gândeşte la asta?”
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
