Recenta ecranizare a romanului lui Camus din 1942, Străinul, semnată de François Ozon, ne-a readus în memorie celebrul, răvășitorul început al cărții: ”Azi a murit mama.
Sau poate ieri. Nu știu”. Evident, după 84 de ani, cinismul existențialist nu mai șochează, a rămas obiect de studiu literar și psihologic al unei epoci.
Dar când auzim fiul unui alt timp, al celui trăit acum, spunându-i mamei
„Mai tacă- ți fleanca”, și nu într-un moment oarecare, ci într-unul sărbătoresc, suntem, oare, cât de cât bulversați? Din câte mi-am dat seama, văzând în Competiție excepționalul film danez Gaesten / Oaspetele, al debutantului Mads Mengel, privind toată adunarea care asista cel mult vag nedumerită la auzul pomenitelor cuvinte, nu mi-am făcut nicio iluzie.
O remarcabilă siguranță în introducerea unei teme care nu este atât a diferenței generaționiste, cât a dificultății cunoașterii celor trecuți de bariera unei vârste, fie ei copii și părinți, lansează creația unui tânăr autor despre care vom mai auzi. Mads Mengel ne-a amintit de conaționalul său Thomas Vinterberg pe care, cu ani în urmă, îl descopeream la festivalul de la Clermont-Ferrand, pentru a deveni, apoi, un obișnuit al Cannes-ului.
Un tânăr cuplu se pregătește pentru botezul copilului, deschiderea filmului aruncându-ne în plină euforie a dilemei: cu ce s-ar asorta mai bine somonul din meniu? Să fie cu sparanghel? Până să se pronunțe cohorta invitaților asupra acompaniamentului gastronomic ideal, gazdele și prietenii instalați într-un frumos hotel pe malul mării, se trezesc cu un oaspete neașteptat: mama proaspătului tătic.
Echipa filmului Bani negri pentru nopți albe, de Kristina Grozeva și Petar Vălcianov (credit foto KVIFF)
O întrebare trece din om în om, adică de la fiu la noră, de la aceasta din urmă la cumnata ei, fiica intrusei, cum ar veni: cine a invitat-o pe nedorita bunică? Nimeni nu pare a-și asuma răspunsul, mai toți dau din colț în colț, mai mult stingheriți decât presupuși vinovați. Cu atât mai mult cu cât neavenita se dovedește cât se poate de dezinvoltă.
Așa se pare că a fost toată viața, independentă, cu un aer ușor superior, vizibil o intelectuală care nu are de gând să accepte ignoranța, decum o ghicește. Aici se află, începem să bănuim, mai vechile neînțelegeri cu copiii pe care i-a crescut singură și de a căror evoluție nu a fost prea încântată. Ea, specialistă în teatrul lui Strinberg, fiul - un oarecare slujbaș în domeniul marketingului.
Cât despre fiică, după toate, și cu preferințe sexuale pe care mama s-a prefăcut că nu le observă – mai bine să nu mai vorbim. Botezul micului Karl se transformă într-un prilej al aruncării reproșurilor, al smulgerii măștilor, într-o gradație a plasării adevărului ce interzice certitudinea vinovăției absolute. În mod sigur, nu mereu invocata prăpastie dintre generații ne face, uneori, viața amară, poate imposibilă, ci micul egoism al convingerii absurde că viața începe și se sfârșește cu noi.
Mads Mengel nu arată cu degetul niciunde, ne lasă cu gândul la reînnoita singurătate a unei mame prea mândre (marea actriță Trine Dyrholm), la tresărirea unui fiu care, bănuim, nu mai știa demult ce este o lacrimă.
Spre deosebire de danez, pe cineaștii bulgari Kristina Grozeva și Petar Vâlcianov – nu lucrează decât împreună - îi știm de ani buni. În 2014 se impuneau la festivalul de la Salonic cu Lecția, iar cinci ani mai târziu îi regăseam aici, la Karlovi Vary, câștigători ai Globului de cristal pentru Tatăl.
Filmul de acum, Bani negri pentru nopți albe, consolidează statutul celor doi cineaști de cronicari neabătuți, în registrul amar-comic, ai moravurilor unei societăți încă desprinse din magma vechilor deprinderi, prelungite și în epoca trecerii de la leva la euro. Grozeva și Vâlcianov mânuiesc ca puțini alții instrumentele depistării micilor învârteli, coțcării, ale căderii în păcatul necinstei, al aspirațiilor vinovate, însoțitoare ale gesturilor sociale ușor de trecut cu vederea. Fără să fie moraliști, cei doi aparțin categoriei de artiști care nu fac altceva decât să plimbe celebra oglindă stendhaliană de-a lungul drumului, altfel spus al străbaterii societății.
Ne place, nu ne place ceea ce vedem...Doi soți trecuți de tinerețe au strâns bani negri pentru a-și vedea visul cu ochii: o călătorie la Sankt Petersburg, cu mult râvnitele obiective numite nopțile albe. Punând ea, asistentă medicală, bacșiș lângă bacșiș iar el – controlor la căile ferate, economisind câțiva bănuți nu prea curați, ajung să adune suma cerută de o agenție de voiaj în grija căreia s-au lăsat cu o seninătate înduioșătoare.
Evenimentele internaționale, mai exact atacarea Ucrainei de către Putin le-a dat peste cap viața celor doi visători. Agenția s-a dovedit a fi fost o improvizație a unor escroci. Un întreg carusel al prinderii orbului pentru a-i scoate ochi se pune în mișcare, urmarea fiind stâlcirea în bătaie a nefericitului păgubaș. Este nevoie de măiestrie pentru a asocia reconstrucția chipului desfigurat al bietului om și ideea refacerii a vieții însăși a cuplului.
Necazul i-a adus până la urmă mai aproape, atât de aproape încât să-și mărturisească fiecare minciunile mai mici sau mai mari. Muzeele, nopțile albe pe malul Nevei – ca și cum nici nu ar fi fost vreodată vorba despre ele. Autorii nu-i consolează și nu le deschide o altă perspectivă, decât aceea de a trăi, poate, mai curat.