„AI-ul n-o să ne ajute niciodată să înfrângem moartea, Hristos da”, afirmă cu tărie părintele Necula în cadrul podcastului Fain și Simplu. El spune că speranța nu poate fi generată de o mașinărie. „N-o să ne dea niciodată liniștea să ne legănăm copiii, Hristos da”. Oricât de mult ar fi dezvoltat și optimizat un model de limbaj precum ChatGPT, el rămâne o tehnică lipsită de suflare. Oamenii care își pun toată încrederea în inteligența artificială par să aibă „o problemă la minte” și ignoră faptul că ceea ce se pierde cu adevărat din sufletul contemporan este credința, nădejdea și dragostea.
Pentru părintele Necula, asimilarea tehnologiei ca pe un nou „Mesia” este o eroare gravă de perspectivă. El consideră că inteligența artificială trebuie privită exact așa cum am privit computerele la apariția lor: o simplă unealtă. „Eu tot îi aud pe colegii mei că sunt supărați că studenții noștri scriu cu GPT-ul ăla... Și eu le zic: băi, e o tehnică! E ca atunci când a apărut prima dată computerul, când ziceau: vai de mine, uite pe ăsta l-a tipărit! Păi, l-a tipărit că așa ieșea la imprimantă”. Diferența dintre un text generat de o mașinărie și unul trecut prin filtrul trăirii umane este însă colosală. De altfel, părintele își amintește cu umor de vremurile de pionierat ale cercetării sale: „Eu am scris de mână toată teza de doctorat, 1000 și ceva de pagini”.
Capcana ChatGPT: Studentul care cita dintr-o carte nescrisă
Una dintre cele mai mari slăbiciuni ale inteligenței artificiale actuale este tendința sa de a fabula, de a inventa realități inexistente pentru a satisface cerințele utilizatorului, un fenomen cunoscut în jargonul tehnic drept „halucinație”, dar descris mult mai bine de părintele Necula: „mă uit, scoate niște prostii, ceva de speriat”. În cadrul activității sale universitare, părintele s-a izbit de această limită tehnologică.
„Am avut un student de-al meu care a scris o teză de master și la un moment dat cita dintr-o carte pe care eu încă n-am scris-o”. Dialogul care a urmat între profesor și student ilustrează perfect fragilitatea surselor generate artificial: „Zic: Ia zi-mi și mie când am scris eu, mă, cartea asta, că eu nu-mi aduc aminte? Văi părinte, văi fiule... Zic: hai să căutăm amândoi să vezi câte prostii ai scris!”.
Avertismentul părintelui pentru tinerii studenți este: „Ferească Dumnezeu, băi, ăștia tineri, copii, să nu vă apucați să vă faceți licența cu ăla, că ăla minte”. Deși recunoaște că sistemul poate fi util și precis în domenii exacte, cum ar fi matematica, în cele ale sufletului și ale teologiei el nu face decât să compileze fără discernământ. Chiar și credincioșii care plâng la slujbe sau ascultă cântece bisericești generate de AI ar trebui să înțeleagă mecanismul din spate: „și priceznele făcute cu AI au la bază un cântec anterior și niște versuri anterioare. Ăștia nu pot inventa nimic din nimic. Folosesc materialul clientului”. În viziunea sa, „dracul e croitor specialist, folosește numai materialul clientului”, dar această imitație ieftină nu poate înlocui creația adevărată, chiar dacă, din păcate, „deja a ajuns la sufletul nostru”.
Cine sunt adevăratele victime ale AI-ului? De ce IT-iștii își vor pierde locurile de muncă
În timp ce opinia publică este inundată de scenarii apocaliptice în care preoții, profesorii sau artiștii vor fi înlocuiți de roboți, părintele Necula propune o teorie contra-intuitivă cu privire la piața muncii afectată de tehnologie. În mod ironic, primii vizați de restructurări nu vor fi oamenii bisericii, vor fi tocmai cei care construiesc aceste sisteme.
„Până una alta, zic: să știți că ăsta vă va mânca locurile voastre de muncă, nu locurile noastre de muncă. Ale cui? Ale IT-iștilor”. Întrebat de realizatorul Mihai Morar dacă victimele AI sunt, în primul rând, producătorii lor, părintele a corectat nuanța cu o precizie teologică: „Creatorii, nu producătorii!”
Această distincție importantă scoate la iveală grandomania celor care se consideră mari designeri de sisteme sau modele, pe care părintele îi compară, cu mult umor, cu niște croitori plini de ifose: „observi că ei sunt niște croitori cu ifose. Au crăpat fusta mai lung decât a... bă, ce creator e? Nu-i niciun creator, mă!”
Spitalul de psihiatrie al „noilor Mesia”: Obsesia controlului și a tehnologiei
În discursul public de azi, promotorii înverșunați ai inteligenței artificiale încearcă să construiască o nouă narațiune globală, una în care cei care contestă omniprezența algoritmilor sunt etichetați drept retrograzi sau chiar „antihriști” care se opun evoluției. Părintele Necula respinge violent această formă de extremism tehnologic.
„Apostolii ăștia ai AI-ului le spun ăstora care se îngrozesc de ce poate să vină că ei sunt antihristul... Mie mi se par niște scăpați de la psihiatrie”. Cu realismul său caracteristic și plin de umor, el adaugă: „Desfid pe oricine crede că un mecanism poate să-l înlocuiască pe Hristos. Ăla e de internat”. Pericolul nu rezidă în tehnologia ca atare. Pericolul e în momentul în care „noi ne transformăm noi pe noi în AI” și renunțăm la discursul cald, viu, și venim cu „hârtie scrisă la tot ce înseamnă discurs public”. Când un preot sau un orator rostește cuvinte sacre fără suflet, „de parcă zici că și-a stors ciorapul”, atunci se produce adevărata robotizare.
Oamenii se tem astăzi de un control total prin intermediul inteligenței artificiale, însă părintele Necula amintește că orice narațiune care încearcă să-L înlocuiască pe Hristos cu un Mesia tehnologic sau politic, care vine „călare pe cal în loc să stea pe cruce”, este un semnal fals. „Mesia stă pe cruce și atât. Că de aia e Mesia”.
Biserica nu se teme: Hristos cel încăpățânat și mântuirea
Întrebat dacă se teme pentru viitorul creștinismului în România sau în lume în fața acestui asalt tehnologic, părintele Necula răspunde cu un „nu” hotărât. Argumentul său este unul de ordin istoric și metafizic: Învierea lui Hristos nu este o simplă știre de senzație care poate fi îngropată de alte noutăți în fluxul de știri, este un Adevăr absolut.
„Știi de ce n-o să piară România? Că e încăpățânat Hristos”. În ciuda predicțiilor pesimiste, bisericile continuă să se umple, iar oamenii caută cu disperare un punct de sprijin pe care guvernele sau algoritmii nu îl pot oferi. „Astea-s vremurile în care oamenii au nevoie de nădejde. Cine să le dea nădejdea? Guvernele lumii? Algoritmul? Ce algoritm matematic? Nu există!”
Soluția propusă de părinte este întoarcerea la simplitate și recunoașterea propriilor neputințe: „e momentul să ne luăm în serios credința, să recunoaștem că suntem neputincioși și că fără Hristos ne va fi greu mai departe”.