Întâmpinarea Domnului: Despre viaţa de copil a lui Iisus, copilul Dumnezeu

Potrivit Sinaxarului, la 2 februarie se prăznuieşte Întâmpinarea Domnului Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, când L-a primit dreptul Simeon în braţele sale. Este una dintre cele mai vechi sărbători religioase creştine, slujbe închinate acesteia datând încă din anul 312.

autor: Prof. univ. dr. Mircea Duţu

Un moment important, al treilea, după naştere şi tăierea împrejur, în viaţa pământeană a „fondatorului” creştinismului. Asemenea evenimente, aferente ritualurilor evreişti ale timpului, sunt relatate în evangheliile canonice şi marchează copilăria lui Iisus din Nazaret. De aceasta, tradiţia şi istoria bisericească au legat o serie de alte fapte, menite să sublinieze caracterul excepţional, mesianic, predestinat al vieţii celui care, după Scripturi, a înviat a treia zi după crucificare.

Mitologia greco-romană ne arată copilăria miraculoasă a câtorva zei şi eroi, fructul dragostei divine cu nimfe ori muritoare. De la zeităţile alungate din Olimp, la micul Harpocrate ori la copilul Attis, aceste legende exprimă concepţiile şi aşteptările păgâne în raport cu natura şi/sau viaţa. Ele vin, totodată, într-un fel de concurenţă cu un alt Dumnezeu copil, cel al creştinilor. Problema naşterii lui Iisus şi a naturii umane a copilăriei sale nu au apărut de la sine pentru creştinii primelor secole. Este o temă tratată diferit de evanghelii: cele canonice, dintre care numai cele după Luca şi Matei o abordează, manifestă o reţinere şi zgârcenie în relatări, în timp ce textele apocrife se dovedesc mult mai deschise asupra subiectului.

„Acest prunc a adus cerul şi pământul”

După naştere, fixată la 25 decembrie, conform ritualului evreu, la 8 zile, Iisus este adus de părinţii săi, Iosif şi Maria, „în locul unde, după obicei, iudeii se tăiau împrejur.” Aici s-a efectuat operaţiunea respectivă, constând în ablaţia întregului sau a unei părţi din prepuţ, care semnifica Legământul dintre Iahve şi descendenţii lui Abraham, şi i s-a dat numele de Iisus, „nume adus din cer de îngerul Gavriil, mai înainte de zămislirea lui în pântecele Fecioarei”. Tot aşa, după 40 de zile de la naştere, Pruncul Sfânt a fost adus la Templul Ierusalimului, centrul vieţii religoase a evreilor. Potrivit Legii lui Moise, femeia care a născut un copil de parte bărbătească nu avea voie să intre în templu timp de 40 de zile; la împlinirea acestora, ea trebuia să vină cu fiul aici şi să aducă jertfă Domnului un miel sau un porumbel, pentru sacrificiul purificării. Deşi Preacurată prin definiţie, Maria s-a supus, totuşi, ritualului Legii şi, împreună cu Iosif şi pruncul sfânt, vin la Templul din Ierusalim, spre împlinirea obiceiului. Cu această ocazie, la sanctuarul sfânt a venit şi dreptul Simeon, care l-a primit pe Iisus în braţele sale, precum şi proorociţa Ana, care a zis: „Acest prunc a adus cerul şi pământul”.

Sfânta Familie

Iisus a crescut într-o familie de artizani lucrători în lemn (teslari, tâmplari, cioplitori). Noul Testament citează ca fraţi ai lui pe Iacov, supranumit „Cel Drept”, conducătorul de mai târziu al Bisericii din Ierusalim, în anii 50, dar şi pe Iosif, Simon, Iuda. „Au nu este Acesta fiul teslarului? Au nu se numeşte mama lui Maria şi fraţii (verii) lui Iacov şi Iosif şi Simon şi Iuda?” (Matei 13, 55). „Au nu este Acesta teslarul, fiul Mariei şi fratele lui Iacov şi al lui Iosif şi al lui Iuda şi al lui Simon? Şi nu sunt surorile Lui aici la noi?” (Marcu 6, 2-3). Evanghelia după Ioan le menţionează prezenţa şi subliniază neîncrederea acestora: „Pentru că nici fraţii lui nu credeau în El.” (Ioan 7, 5). Faţă de textele biblice, asupra problemei s-au formulat şi evocat numeroase ipoteze. Ar fi putut fi vorba de fraţi mai mici ai lui Iisus, născuţi din Maria şi Iosif după naşterea acestuia; după cum şi de copii ai lui Iosif, proveniţi din prima căsătorie a acestuia şi care, devenind văduv, s-a căsătorit cu Maria. În secolul I, familia nucleară, în sens modern (tată, mamă şi copii) nu exista. Un individ nu era definit decât în funcţie de clanul său de apartenenţă. Aşadar, dacă a avut şi, dacă da, care sunt fraţii şi surorile lui, rămâne o problemă delicată, spinoasă, chiar din cauza virginităţii absolute a Mariei, propovăduită de Biserică. Cuvântul „fraţi” (adelphos), care este folosită în evanghelia după Matei (12, 46-50) şi în cea după Luca (8, 19-21), formează obiectul unei dispute în rândul specialiştilor. Unii, în special catolicii, care cred în virginitatea perpetuă a Mariei, arată că termenul a fost utilizat în textele biblice, cât şi în alte scrieri antice, cu sensul de nepot, văr sau rudă apropiată. Folosirea lui adelphos nu ar putea, deci, ea singură, să probeze că Iisus a avut fraţi născuţi din părinţii săi Iosif şi Maria. Alţii le răspund că, dimpotrivă, există un termen semnificând văr (anepsios), pe care Evangheliile l-ar fi utilizat dacă ar fi dorit să menţioneze condiţia de văr, în locul celei de legătură fraternală. Abordările devin, astfel, diferite. Ortodocşii consideră că ar fi existat copii dintr-o primă căsătorie a lui Iosif care, devenit văduv, s-a căsătorit cu Maria. Protestanţii apreciază că, după naşterea miraculoasă a lui Iisus, Iosif şi Maria au avut împreună copii. În 2002, polemica cu rezultat spectaculos a renăscut atunci când serioasa Biblical Archaeology Review a făcut o dezvăluire şocantă: descoperirea unui osuar cu o inscripţie în aramaică: Iacov, fiul lui Iosif, fratele lui Iisus. Acest mic sarcofag în calcar, din secolul I, ar fi conţinut oasele fratelui lui Iisus? Iacov este menţionat de mai multe ori ca „fratele Domnului”, viitorul şef al cultului iudeo-creştin, ajuns, după Petru, conducătorul Bisericii din Ierusalim. Dar nimic nu probează că acest Iacov, fiul lui Iosif, fratele lui Iisus, era fratele Domnului de care ne vorbeşte Biblia, acest prenume fiind foarte răspândit în epocă.

„A intrat în ziua sâmbetei în sinagogă şi S-a sculat să citească”

Fără îndoială, ca orice bun evreu, Iisus a frecventat sinagoga, unde a deprins să citească din rulourile Torah-ului şi cărţile Profeţilor (Luca 4, 17-20). Aici, în timpul slujbelor religioase, îi venea şi lui rândul să binecuvânteze, să citească sau să comenteze textele sfinte, şi chema alături de el pe alţi credincioşi să participe la ritualuri. Astfel a citit Iisus, într-o zi de Sabat, în sinagoga din Nazaret, un pasaj din Isaia în care era scris, profetic: „Duhul Domnului este peste Mine, pentru care M-a uns să binevestesc săracilor; M-a trimis să vindec pe cei zdrobiţi cu inima; să propovăduiesc robilor dezrobirea şi celor orbi vederea; să slobozesc pe cei apăsaţi.” şi, prin comentariile aduse, i-a surprins pe coreligionarii săi: „Şi toţi îl încuviinţau şi se mirau de cuvintele harului care ieşeau din gura Lui şi ziceau: Nu este oare Acesta fiul lui Iosif?” (Luca 4, 22). Aşadar, un prunc precoce.

Un copil care face minuni

Spre deosebire de Evangheliile canonice, care rămân destul de discrete asupra copilăriei lui Iisus, cele apocrife ne oferă o serie de anecdote şi legende în acest sens. Astfel, unele texte de acest gen relevă calităţile divine ale copilului Iisus, arătând că ele se află în mod explicit recunoscute de diferitele creaturi, inclusiv de reprezentanţii regnului vegetal sau animal. Printre altele, evanghelia apocrifă intitulată „după Pseudo-Matei” (cap. 18) povesteşte că, în timpul fugii sfintei familii în Egipt, dragonii au început să adore copilul, care stătea în picioare în faţa lor chiar dacă nu avea încă doi ani. Tot aşa, într-un alt episod, Iisus porunceşte unui palmier să se încline pentru a permite Mariei să se întremeze mâncând fructele sale. Arborele rămâne în această poziţie până când primeşte ordin să se îndrepte. Ca un privilegiu, din voinţa lui Iisus, una dintre ramurile acestui palmier este dusă de un înger în Paradis, unde va rămâne la dispoziţia sfinţilor. În unele scrieri apocrife, de la cea mai fragedă vârstă, Iisus ne apare pe deplin conştient de statutul său de Fiu al lui Dumnezeu, precum şi de misiunea sa de mântuire. Aşa, de exemplu, Viaţa lui Iisus în arabă menţionează o cuvântare solemnă pronunţată de acesta când avea numai un an, în care se adresează mamei sale, Fecioara Maria, în următorii termeni: „O, Marie, eu sunt Iisus, Fiul lui Dumnezeu, pe care tu L-ai născut, aşa cum ţi-a vestit arhanghelul Gabriel. Tatăl Meu M-a trimis pentru a salva lumea.”

Totodată, îi sunt atribuite mai multe feluri de miracole. Astfel, imediat după naşterea sa, potrivit Protoevangheliei lui Iacov, Iisus ar fi vindecat mâna unei moaşe, Salomeea, pedepsită pentru că ar fi comis imprudenţa de a fi voit să verifice ea însăşi virginitatea Mariei. În Viaţa lui Iisus în arabă, copilul este prezentat ca aducând un ajutor preţios lui Iosif în exercitarea meserie sale de tâmplar, graţie unor daruri speciale: „Iisus îl însoţea şi, de fiecare dată când Iosif avea nevoie de el în munca sa, pentru a lungi, scurta, lăţi sau îngusta o scândură, fie că era îndoită sau despicată. Iisus întindea mâna lui către aceasta şi rezultatul dorit se realiza fără ca Iosif să aibă nevoie să facă ceva cu propriile mâini.” De asemenea, copilul Iisus face numeroase vindecări miraculoase, unele cu caracter mai original. Aşa, de exemplu, în timpul călătoriei în Egipt, el ia în considerare oboseala fizică a lui Iosif şi a Mariei, reducând timpul lor de mers. El afirmă: „Am schimbat paşii voştrii, în aşa fel încât, drumul pe care ar fi trebuit să-l faceţi în 30 de zile, îl veţi face în una singură.” Se poate menţiona şi tradiţia care circulă sub diferite forme şi, potrivit căreia, copilul Iisus ar fi dat viaţă unor păsări din argilă.

Şcolarul Iisus

Tot textele apocrife ne relatează o serie de episoade referitoare la „şcolarul Iisus”. Scenele prezentate ne arată că acesta frecventa o şcoală pentru a primi o educaţie, la fel ca şi ceilalţi copii ai ţării sale de origine. Numeroase din respectivele legende insistă asupra faptului că nu ar fi fost un elev precum ceilalţi: ştia mai mult decât învăţătorul său şi, la nevoie, nu se oprea de a se face remarcat prin întrebări şi reflecţii: „Iisus recita toate literele, de la alfa la omega, foate corect”. Apoi adăuga: „cei care nu îl cunosc pe alfa, cum să îl înveţe ei pe beta?”. Apocrifele îl descriu uneori ca pe un copil rău şi enervant, pus pe şotii sau arogant, răzbunându-se cu mare plăcere după ce a fost lovit de camarazii de joacă, pe punctul de a crea probleme familiei lui din cauza efectelor negative ale anumitor fapte ale sale. În atari situaţii, îi convine să profite de darurile miraculoase pe care le are, împotriva unui copil cu care întră în conflict. Rezultatele pot avea natură dramatică. Astfel, Istoria copilăriei lui Iisus arată că un băiat care l-a lovit la umăr în timp ce alergau a căzut mort la pământ. Iisus ar fi reacţionat pronunţând o sentinţă funestă: „Tu nu îţi vei continua drumul.” Este, desigur, expresia temei respingerii lui Iisus de către coreligionarii săi şi, în mod corelativ, cea a urmării unui drum propriu, reprezentat, în cele din urmă, de creştinism.

Nazarineanul

Iisus a crescut la Nazaret, un mic sat din Galileea, al cărui nume nu este menţionat în Vechiul Testament. Zonă de trecere şi în contact cu multe influenţe exterioare, provincia era destul de departe de Ierusalim. Pentru a ajunge în capitală, trebuia traversată Samaria, ai cărei locuitori, reputaţi ca eretici, erau duşmanii evreilor.

Clasa dominantă o formau fariseii, cu o doctrină relativ deschisă, chiar dacă în viaţa cotidiană se arătau deosebit de preocupaţi de respectarea purităţii şi a Legii. Din punct de vedere politic, Galileea era stabilă, sub sceptrul lui Irod Antipa, unul dintre fii lui Irod cel Mare, vasal romanilor. El va domni între 4 şi 39 d. Hr. şi va iniţia mari lucrări publice, în special construirea oraşelor Tiberiada şi Sepforis, în apropiere de Nazaret. Nu este exclus ca unii dintre membrii familiei lui Iisus şi chiar el să fi lucrat, ca cioplitori în piatră sau în lemn, la ridicarea acestuia din urmă.

După copilărie, a urmat tinereţea aproape necunoscută, aflată cvasidefinitiv sub semnul misterului absolut.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News