Mariana Badea, fost director adjunct la Teatrul Mic din București, a povestit o întâmplare memorabilă de pe vremea când ocupa această funcție.
Leopoldina Bălănuță a rămas una dintre marile actrițe ale teatrului românesc, cu o forță dramatică greu de egalat. Profesoara Mariana Badea a povestit un episod interesant petrecut în anii '80, în timpul unui turneu la Timișoara, când actrița a susținut până la capăt un spectacol de două ore, deși avea o problemă la picior și sângera.
Leopoldina Bălănuță a fost o artistă uriașă, cea mai mare tragediană din teatrul românesc, care avea și un registru artistic și dramatic infinit și de o profunzime inumană. Transmitea extraordinar.
La un moment dat, după numeroasele roluri dramatice pe care le interpretase, Leopoldina Bălănuță și-a dorit să încerce și comedia. Înainte de această schimbare de registru, Leopoldina Bălănuță a impresionat publicul cu „Respirări”, recital construit din poezia lui Nichita Stănescu.
Actriţă de teatru tragic în rolul lui Agamiţă Dandanache
„Leopoldina Bălănuță, probabil că obosită de atâta suferință pe care a acumulat-o în atâtea roluri, a venit la domnul Dinu Săraru și a zis: „Vreau neapărat să joc ceva comic”. Dinu Săraru era directorul Teatrului Mic, unde Leopoldina era actriță. „Respirări”, cu Nichita Stănescu, a fost ultimul ei spectacol de tragediană. Un recital din poezia lui Nichita Stănescu, opera toată a lui Nichita Stănescu, adunată în două ore. Atât a durat spectacolul acesta. A învățat toate versurile și ținea spectacole câte două ore, doar ea pe scenă, cu un spot de lumină pe ea și ea toată în negru. Nimic, absolut. Scena goală și lumina doar pe ea. Ea, toată în negru. Și părul îl avea negru”, a spus Mariana Badea.
„Am fost la Timișoara, în turneu. La spectacolul ei era puhoi de lume. Lumea la Timișoara: elegantă, lux... doamnele în rochii lungi. Era pe vremea aia, în anii '80. Și Poldi Bălănuță pe scenă, impecabilă. A dus tot spectacolul. Nu respira nimeni la „Respirări”, cu Nichita Stănescu. Spectacolul a ținut două ore. N-a mișcat nimeni. Și la sfârșit, asta eu n-am mai văzut și nici n-am mai auzit, toți spectatorii au îngenuncheat. În fine, s-a terminat spectacolul, s-a tras cortina. Eu m-am dus în culise să o iau pe doamna, să o duc la autocar, că mergeam la hotel. Și când s-o iau, pe scenă... era o baltă de sânge. Doamne, m-am speriat îngrozitor! A ridicat așa puțin fusta, că era în negru, și avea piciorul plin de sânge. „Am aici o problemă la piciorul ăsta”.
A stat două ore și a recitat din Nichita Stănescu! Două ore, de n-a respirat nimeni. A luat-o cineva de la teatru, care venise, și a zis: „Gata, mergem cu mașina mea”. Și am dus-o la spital direct din spectacol. Și nu știu ce i-a făcut. Eu am ținut-o de mână, dar eu nu mă pot uita. Dar vreau să spun: Ce tragediană, ce putere, ce forță! Și după aia să devii Agamiță Dandanache, în „O scrisoare pierdută”, la Teatrul Mic, în '88. E senzațional. Când ai atâta talent în tine, ai de la divinitate, că altfel n-ai cum...”, a zis profesoara Mariana Badea într-un dialog cu Mircea Badea.