S-a minunat tot poporul că Bucureștiul a intrat în Cartea Recordurilor cu evenimentul „Masa care unește”. 20.000 de oameni s-au strâns la o masă lungă de 5 kilometri, din Piața Constituției și până în Piața Unirii.
Pentru mâncare reușim să ne strângem cu zecile de mii, dar când e vorba să ieșim în stradă pentru lucruri care ne afectează viața cum de nu mai suntem la fel de mulți? Pentru taxe, pentru educație, pentru nedreptăți, pentru decizii politice care nemulțumesc, pentru lucruri despre care bombănim zile întregi acasă sau pe Facebook, mobilizarea devine brusc mult mai complicată...
Bine... veți spune că oamenii nu s-au strâns acolo doar ca să mănânce. Evenimentul a avut un scop cât se poate de nobil și anume strângerea de fonduri pentru construirea primului spital de psihiatrie pediatrică din România. Corect. Dar întreb și eu... nu puteam dona fără o masă de cinci kilometri? Puteam. Puteam să donăm de acasă. Puteam să donăm din aplicația băncii, de pe canapea, din metrou, din mașină sau din fața televizorului. Puteam organiza o campanie în care 20.000 de oameni să doneze fără să fie nevoie de 20.000 de porții de mâncare și peste cinci tone de alimente...
Dacă o masă de cinci kilometri a reușit să adune bani pentru un spital de psihiatrie pediatrică, foarte bine că s-a făcut. Dar faptul că am avut nevoie de o masă pentru a transforma donația într-un eveniment spune ceva despre noi. Poate că, dacă organizatorii ar fi anunțat simplu: „Sâmbătă ne întâlnim în Piața Constituției să strângem bani pentru un spital de psihiatrie pediatrică”, n-am fi văzut 20.000 de oameni. Adaugi însă o masă de cinci kilometri, mâncare și perspectiva unui record mondial și mobilizarea devine posibilă.
Și poate n-ar fi existat critici asupra evenimentului dacă, în România, niciun copil nu ar fi mers flămând la culcare
Peste 250.000 de copii din mediul rural din România se culcă flămânzi în fiecare seară, conform unui studiu recent al World Vision România.
Sigur, nu mâncarea de la „Masa care unește” este vinovată pentru sărăcia din România și nici nu rezolvam problema dacă anulam evenimentul și împărțeam porțiile. Ar fi o comparație simplistă, dar contrastul există și e greu să nu-l vezi.
Avem mâncare ca spectacol, mâncare ca divertisment, mâncare ca record mondial, mâncare ca metodă de socializare. Și avem copii pentru care mâncarea este un lux.
La noi, aproape totul este despre mâncare. O văd inclusiv din redacție. Articolele despre diete merg. Rețetele merg. Trucurile despre mâncare merg. Ce să mănânci dimineața, ce să nu mănânci seara, ce aliment îngrașă, ce aliment slăbește, ce pui în ciorbă și ce nu trebuie să pui niciodată în frigider. Că na... după ce mănânci cu 3000 de calorii mai mult, trebuie să afli, domnule, și cum slăbești. Poate doar... închizând gura?! Și rămânând așa cu ea multe ore?!
La televizor, la fel, ne uităm la emisiuni despre mâncare. Mâncarea este deja peste tot în viața noastră. Mâncăm la orice sărbătoare - că-i botez, nuntă, zi de naștere, Crăciun, Paște, înmormântare, noi mâncăm. Nici nu s-a răcit bine mortul, l-am dus deja la groapă, îl plângem nițel și apoi, ne punem la masă și... mâncăm. Dacă tot ne punem la masă pentru orice, de ce când ne punem la budă nu mâncăm? Nu să mâncăm ce facem evident. Deschidem și o paranteză de limba română. Verbul „a se pune” are conotații jenante, pentru că, în Oltenia, acest verb se folosea pentru nevoi fiziologice: „Mă duc să mă pun”.
Suntem fericiți. Mâncăm. Suntem triști. Mâncăm. Nu există niciun moment din viață pe care să nu-l marcăm mâncând. La noi, scandalurile încep inclusiv de la merdenele și croissant. Unt versus margarină.
Îmi vine în minte întrebarea medicului Doru Negru de acum vreun an: „De ce socializăm la masă și nu socializăm la budă? De ce nu zicem: „Hai, mă, gașcă la mine, să ne c#căm împreună!” De rușine. Dar de mâncat de ce nu-i de rușine? Cine a hotărât că gaura de sus e bună și gaura de jos e rea? Sunt două capete ale țevii, fiecare cu rol bine determinat. Dacă nu mănânci o săptămână, mare lucru nu se întâmplă în organism. Dacă nu te c#ci o săptămână, e jale. Și atunci întrebarea mea este... de ce nu este c#carea de bine și mâncarea de rău?”
Nu zice nimeni să ne c#căm în drum, că e rușine, dar de mâncat în drum, peste tot, la orice oră, când ne va fi rușine?
Așadar, poate că nu mâncarea a fost scopul, dar a fost magnetul. Și atunci mă întorc la întrebarea de la început: De ce ne mirăm că pentru o masă se strâng zeci de mii de oameni, iar pentru alte cauze ne este atât de greu să ieșim în stradă? Poate că data viitoare când vrem să scoatem 20.000 de români în stradă pentru educație, taxe sau vreo nedreptate nu mai trebuie să ne complicăm cu pancarte.
Punem mesele.
Și închei cu ce spunea, recent, medicul Doru Negru la DC News despre mâncat:
„Noi nu mai mâncăm de foame, ci mâncăm de drag, de plăcere, numai de foame nu. Uneori recomand guma de mestecat. Dacă americanii au dinții aceia frumoși, îi iau și din cauza sportului național... mestecatul de gumă. Mestecatul gumei este cea mai bună botniță cu putință.
Cu gumă în gură poți să fumezi, poți să bei, dar nu poți să mănânci. Ca să mănânci, trebuie să scoți guma și atunci conștientizezi că mănânci. Mai mult de jumătate din ce mâncăm... nici nu ne dăm seama că mâncăm. Băgăm sub nas fără să ne dăm seama. Este ca suzeta la bebeluși. Le-o dai ca să tacă din gură. Este și asta o metodă de a te abține de la excesul de mâncare”, a zis Doru Negru, medic primar Diabet și Boli Interne, la DC News.