Brandul de țară ar trebui să fie mucul de țigară aruncat pe geamul mașinii. Într-o oră de condus văd făcându-se acest gest cam de circa 6-8 ori. Asta însemnând cam într-un interval de 20 de km conduși. Puneți la socoteală din 2 milioane de mașini care există în București, din care 1 milion se află în mod activ în trafic, cam cât înseamnă. Practic se aruncă vreo 100-200 de mii de mucuri de țigară pe zi, ca popa. Asta înseamnă 10.000 de pachete de țigări, tot pe zi, a căror filtru (devenit muc prin procesul fumării) sfârșește pe caldarâm.
Într-o lună numai la București producem circa 300.000 de mucuri. Dacă un muc are cam 2 grame, practic sunt 600 de kilograme de mucuri aruncate pe 228km pătrați, cât are Capitala. Asta înseamnă 2.6 kg de mucuri per km pătrat, deci 1 muc și un pic pe fiecare metru pătrat. De asemenea, asta însemnând peste tot, pe fiecare mormânt din București - 2 mucuri, pe Stadionul Național câteva sute de mucuri, numai pe gazon. O mare parte din ele prin tribună. Apoi, la Facultate, pe scenă la Operă, la piscină, în Dâmbovița, Herăstrău, pe Lacul Morii dar și în Dămăroaia sau în alte părți, cum ar fi Grădina Botanică sau pe Monumentul Eroului Necunoscut din Parcul Carol, mucuri, mucuri și iar mucuri. Câte vrei.
Atunci, m-am gândit, de ce nu ar fi mucul de țigară brand de țară? Și ca să nu rimeze, am putea să-i spunem „mucul de țigare – brand de țară” desenul abstract, simbolul, fiind reprezentat de un dreptunghi, tăiat în două, iar într-un colț un punct roșu și în afară, pe exteriorul dreptunghiului, o elice roșie – reprezentând mucul în zbor.
Gestul cu mucul de țigară ni-l vor recunoaște și străinii, poate chiar ne vor imita, pentru că în asta stă tăria unui brand, în râvna celorlalți de-al avea. Brandul stârnește deopotrivă emoție și invidie și totodată devine model. Parcă și văd turiștii odată aterizați la Otopeni cum ies cu aparatele gata pregătite să surprindă cum șoferii, parte decisivă în rolul acestui brand, mai trag o dată cu saț, suflă fumul pe colțul gurii înspre partenerul din dreapta, deschid geamul și cu mâna stângă, ținând mucul între buricele degetelor, ca pentru închinăciune, și îl aruncă prin spațiul liber, acolo unde îi este locul – pe domeniul public – „Na, firea-ți ai dracu de politicieni și tu, țară de c..t!”
Dar asta ar fi deja mult. Ar fi o formă de protest, un gest de frondă, a arunca un rest, ceva nefolositor înspre domeniul public pentru a transmite ceva Statului. Dar nu e așa, tocmai aici stă puterea de brand a mucului de țigară aruncat pe fereastra mașinii, în faptul că e un gest natural, aproape reflex, deci nu e musai conștientizat. Instinctiv omul știe că nu îl vrea în preajma lui, pe muc, pentru că nu e bun și atunci îl aruncă de lângă el, nu-l pune într-o scrumieră, că dacă iese de acolo sau dracu știe, explodează sau chiar afumă capacul scrumierei pe dinăuntru. Sau „rămâne, mă! Rămâne mirosu’ ”
Și atunci…buf, cade pe caldarâm și se rostogolește încă aprins, acel muc, dacă mașina este-n mers. Dacă-i oprită la semafor, el doar cade, fără să se rostogolească mult și mai fumegă câteva secunde. Practic, toate mucurile aruncate, cumulat, mai fumegă vreo câteva ore pe zi și câteva zile pe lună. Dar asta este o altă poveste. Ideea este clamarea peste câțiva ani a lozincii: „Vizitați România! Doar aici și în Australia nu se mai fac scrumiere la mașini, din două motive total diferite”.
[citeste si]
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
