Înălțarea Sfintei Cruci, prăznuită pe 14 septembrie este cea mai veche și mai importantă dintre sărbătorile ortodoxe dedicate cinstirii Sfintei Cruci.
Sărbătorirea Înălțării Sfintei Cruci amintește două momente importante din istoria Sfintei Cruci: descoperirea Crucii pe care a fost răstignit Iisus Hristos și înălțarea ei solemnă de către Episcopul Macarie al Ierusalimului, pe 14 septembrie 335, precum și aducerea Sfintei Cruci de la perși, în anul 629, în timpul împăratului bizantin Heraclie.
Sfânta Cruce a fost așezată cu mare cinste în Biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim, după ce Patriarhul Zaharia a înălțat-o în fața credincioșilor, pe 14 septembrie 630. Chiar dacă era considerată de păgâni și evrei un simbol al pedepsei și al rușinii, Crucea a căpătat o semnificație sfântă prin jertfa lui Iisus Hristos și a devenit pentru creștini semn al mântuirii, obiect de cinstire și simbol al credinței.
"Cuvântul crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu'" spune Sf. Ap. Pavel (1 Corinteni 1, 18). De aceea, spune el în altă parte, "mie să nu-mi fie a mă lăuda, decât numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos" (Galateni 6, 14; cf. Coloseni 1, 20; 2, 14; Efeseni 2, 16).
Cinstirea Sfintei Cruci își are începuturile în perioada Sfinților Apostoli, iar în secolul al IV-lea cinstirea acesteia a devenit o practică publică și oficială a Bisericii. Un moment important a fost anul 312, când Sfântul Constantin cel Mare a văzut semnul Crucii pe cer înaintea victoriei împotriva lui Maxențiu.
După această victorie, răstignirea pe cruce a fost interzisă, iar Crucea a devenit simbol creștin și a început să fie folosită pe steaguri, scuturi, obiecte imperiale, monede și documente oficiale.
Un al doilea moment important pentru evoluția cultului Sfintei Cruci a fost descoperirea Crucii originale pe care a fost răstignit Iisus Hristos, în anul 326, prin eforturile Sfintei Împărătese Elena, mama Sfântului Constantin cel Mare. Evenimentul este menționat de mai mulți istorici și Părinți ai Bisericii din secolule IV-V. Din acea perioadă, Crucea și fragmentele sale au început să fie cinstite în întreaga lume creștină, iar părțile erau păstrate cu mare preț și purtate la gât ca obiecte de mare valoare.
După descoperirea adevăratei Cruci, cinstirea ei a intrat în cultul liturgic al Bisericii. Momentul de început al cultului public și oficial a fost sfințirea, pe 13 septembrie 335, a Bisericii Sfântului Mormânt din Ierusalim, construită de Sfântul Constantin cel Mare pe locul Calvarului și al mormântului lui Iisus Hristos. În aceeași biserică a fost păstrată cea mai mare parte a lemnului Sfintei Cruci.
Sfânta Cruce a devenit un important loc de pelerinaj pentru credincioșii care veneau la Locurile Sfinte pentru a o vedea, atinge și cinsti. La început, Sfântul Lemn era expus și venerat public de două ori pe an: pe 13 septembrie și în Vinerea Patimilor.
În anul 614, Sfânta Cruce a fost luată de regele persan Chosroes, iar în 629-630 a fost recuperată și readusă de împăratul Heraclie la Biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim.
În 634, din cauza invaziilor arabe, Crucea a fost dusă la Constantinopol și așezată în Biserica Sfânta Sofia. De-a lungul timpului, părți din Sfânta Cruce s-au răspândit în lumea creștină.
Înălțarea Sfintei Cruci este sărbătorită cu post, deoarece amintește de patimile și moartea Mântuitorului.
Obiceiuri și tradiții
În tradiția populară românească, Sărbătoarea Înălțării Sfintei Cruci, prăznuită pe 14 septembrie, este asociată cu schimbarea anotimpului și cu apropierea toamnei. Această zi este considerată un moment de hotar în calendarul popular, când natura începe să se pregătească pentru venirea sezonului rece, iar oamenii își încheie lucrările agricole și se pregătesc pentru iarnă.
Un obicei important este culegerea plantelor și florilor de leac, despre care se crede că au puteri deosebite dacă sunt adunate în această zi. Printre acestea se află plantele aromatice și medicinale, care sunt păstrate în gospodării și folosite ulterior pentru sănătate. În unele zone, plantele culese sunt așezate lângă icoane sau în alte locuri importante din casă, deoarece oamenii cred că pot aduce protecție și binecuvântare.
Sărbătoarea este legată și de diferite credințe despre vreme și recolte. Oamenii observă schimbările din natură, comportamentul animalelor și al păsărilor, dar și vremea din această perioadă, deoarece există credința că acestea pot anunța cum vor fi toamna și iarna. În unele regiuni, ziua de 14 septembrie este asociată cu strângerea anumitor roade și cu pregătirea gospodăriei pentru sezonul rece.
În jurul acestei sărbători s-au păstrat și numeroase superstiții. Unele se referă la alimentele care pot fi consumate, la lucrurile care nu trebuie făcute în această zi sau la modalități prin care oamenii își pot proteja familia, gospodăria și animalele. Alte credințe sunt legate de sănătate, noroc, belșug și recolte bogate.
Obiceiurile diferă de la o regiune la alta, dar toate reflectă legătură strânsă dintre sărbătoarea religioasă, ciclul naturii și viața tradițională a satului românesc. Astfel, Înălțarea Sfintei Cruci este prezentată în cultura populară nu doar prin semnificația sa religioasă, ci și prin numeroasele tradiții și credințe transmise din generație în generație.
