Athanasiu: Bolile mele sunt și bolile oricărui bărbat ajuns la maturitate

Autor: Anca Murgoci

Întrebat despre „bolile adolescenței”, idealul și curajul, Athanasiu a mărturisit că acestea l-au însoțit de-a lungul întregii vieți profesionale și personale.

Credința cristică, ideal statornic

„De la 18–20 de ani, idealul meu a fost același: credință cristică, întotdeauna neabătută, necondiționată. Am avut în momente dificile dovada acestui sprijin. Credința a fost cel mai statornic ideal al meu, de a crede în ceva transcendent, în ceva bun, în ceva care te face pe tine bun”, a declarat Alexandru Athanasiu.

Fostul ministru a explicat că, odată cu vârsta, curajul nu mai e doar marcat de gesturi mari, ci de gesturile cotidiene. „De la o anumită vârstă, ai curaj în fiecare zi. Să te scoli de dimineață, să părăsești comoditatea somnului și să te așezi la birou, să scrii, să creezi. Acest bici care îți spune: mai fă ceva, mai scrie!”

Iată dialogul din cadrul podcastului Avangarda cu Ionuț Vulpescu:

Bolile lui Alexandru Athanasiu, bolile oricărui bărbat ajuns la vârste adulte: idealul și curajul. Athanasiu: „Deci, să zic de la vreo 18-20 de ani, idealul meu a fost același, credință cristică, întotdeauna neabătut, necondiționat”

I.V.: Aveți o pasiune pentru Otilia și enigma ei, Otilia lui Călinescu. Și spuneți undeva aici, în carte: „Otilia n-avea de unde să știe, că bărbații, chiar la vârste adulte, mai sunt atinși din când în când de bolile adolescenței: ideal și curaj.” Ați mai fost atins de bolile astea ale adolescenței în activitatea dumneavoastră profesională?

A.A.: Da, cred eu... Ca să fim bine bineînțeleși... Că altfel pare ușor... Un laudatio, chiar în sensul grecesc, adică de apărare, ceea ce e destul de penibil pentru un om să se autopromoveze ca imagine. 

I.V.: Care a fost ultimul ideal al Alexandru Atanasiu și când a avut ultima oară curaj? 

A.A.: Ținând seama de vârstă, ca să răspund într-o notă ceva mai destinsă după, să zic, tensiunea unor amintiri care îmi sunt foarte dragi, curaj, de la o vârstă încolo, ai în fiecare zi. Și îl exersez. E adevărat, într-un mod anonim, poate, la marginea interesului oricui, faptul de la o vârstă încolo, să te scoli de dimineață, să repeți, vrând, nevrând, o rutină, să te așezi la birou. Eu în fiecare zi scriu două-trei ore cursuri, cărți, care ies din perimetrul specializării mele juridice, și nu fac decât rar rabat... deci eu am un program care seamănă cu un reflex condiționat. 

Sper că se ridică deasupra unui reflex condiționat, deasupra câinelui lui Pavlov. Nu salivez dacă se aprinde becul, fără să apară osul. Dar repet, trebuie să ai curaj de la o anumită vârstă să părăsești comoditatea somnului, să ai acest bici în spate, care îți spune „mai fă ceva, mai scrie!” Fac și eu ce știu sau ce cred că știu. Idealul meu nu s-a schimbat, din momentul în care l-am conștientizat. Dacă ar fi așa, să fim prețioși, să vorbim de conștiința care se auto-judecă, se auto-motivează, în sensul pe care Hegel îl dă în Fenomenologia spiritului. Deci din momentul în care eu m-am analizat pe mine și m-am poziționat în mod conștient într-o anumită, să zic, situație, într-un anumit loc, într-un anumit rol... Deci să zic de la vreo 18-20 de ani idealul meu a fost același, credință cristică, întotdeauna neabătut, necondiționat. Și am avut în momente dificile dovada acestui sprijin, care, sigur, unora li se pare caraghios, domnule, sunt bancuri... Nu e nimic adevărat... Dar trebuie să crezi foarte puternic. Și am avut momente în viață dificile. Nu a curs apa, așa cum se spune, din amonte în aval, de la sine.

Am avut mult grohotiș, la un moment dat s-a închis, s-a pus o ecluză. Credința, deci, a fost cel mai statornic ideal al meu, de a crede în ceva transcendent, deci dincolo de noi, în ceva bun, în ceva care te face pe tine bun. Ce e viața unui creștin, altceva decât o roboteală zilnică, în ideea de a semăna cât mai mult cu cine? Cu idealul cristic. În fond, omul ce își propunea? Cel care crede în Dumnezeu! Ca zi după zi, să fie mai bun decât cel de ieri, și încă mai rău decât cel de mâine. Deci o autoameliorare, care să fie însă dirijată de un ideal, credința în cele trei elemente, pe care Sfântul Pavel, în Scrisoarea către Corinteni, le spune unui creștin: trebuie să aibă speranță, să aibă iubire și să aibă credință. Deci asta ar fi una din dimensiunile idealului meu. Al doilea ideal a fost să fac bine, pe cât mă pricep, pe cât mă pricepeam, și pe cât înțelegeam eu ce înseamnă binele. Eu am scris și în această carte despre bine, destul de mult. Dacă binele înseamnă adevăr, dacă binele înseamnă progres tehnologic... Deci am atins problematica binelui, pentru că foarte mulți oameni, cum zic englezii, Spread words about something they didn't know exactly what it is. Adică ce este binele? Să facem binele. Să fie mai bine. Și dacă întrebi, bine, ce înseamnă bine?

Politica, exercițiu de viziune sau de strategie? Alexandru Athanasiu: „Am auzit, din păcate, pe băiatul unui om, pe care l-am apreciat enorm, nu îi dau numele, că îl jignesc pe tată; foarte grozav, care a scris Spiritul și litera, una din cărțile mele de căpătâi, care a spus „am oroare, să nu aud de oameni cu viziuni!” Pardon? Politica este și viziune.”

I.V.: Avem un problemă cu definițiile lucrurilor. De la definițiile elementare, simple, avem o dificultate, noi ca spațiu, colectivitate.

A.A.: De aia și aritmetica, cea care e baza matematicii, dar e bazată pe foarte multă logică, nu permite artificii, ca algebra. Și nici marea inteligență grecească, din geometria euclidiană... Eu scriu în carte că grecii au făcut două lucruri senzaționale, și nu întâmplător, ei sunt leagănul civilizației europene, sigur, implementată de romani, căci dacă romanii nu erau, multe din gândurile, din operele grecești dispăreau. Romanii au fost cei care le-au ținut în viață. Le-au promovat în timp. Dar grecii au avut două chestii senzaționale, două am identificat eu.

Sunt multe altele. Unu: matematicile, dar mai ales geometria euclidiană, și ceea ce au făcut ei în geometria euclidiană. Geometria euclidiană este bazată pe o convenție. Convenția este axioma. Deci el îți spune așa: „Dragul meu, Draga mea, Putem fi de acord să pornim de la această judecată, care este axioma, postulatul unei teoreme.” Și tu îi spui „da.” Păi după aia totul vine normal, că tu ai putea să spui „nu sunt de acord că e așa,” deci ei vin substituind un lucru pe care poate nu îl vor putea demonstra niciodată, ca să simplificăm lucrurile. Hai să fim de acord că lucrurile stau așa. Și de aici îți arăt că toată judecata e congruentă, adică înțelegând prin congruent înțelegem faptul că toate țin să definească și să demonstreze axioma. Și a doua chestie genială a fost raportul cu zeii.

Grecii n-au mers pe ideea egipteană, faraonul și zeii sunt undeva sus, nemiloși, impenetrabili, intangibili. Nu. Ei, ca să fie prieteni cu zeii, i-au dotat cu toate defectele și calitățile umane, adică au făcut din zeitate un prieten, nu un edictor de reguli aspre, ceea ce după mine este senzațional. Adică ei, de fapt, pe cine au iubit? Grecii au iubit omul. De aceea, Renașterea când începe cu Giotto în pictură, nu? După mine, cu el începe Renașterea. De aia Renașterea a reluat mitul grecesc. Care era mitul grecesc? Antropocentrismul! În toată acțiunea umană, adică omul, în centrul preocupărilor societății! Gândiți-vă la politică! Faceți politică, domnul Vulpescu! Politica ce este? Sursă de privilegii! Nu, facem un, cum zic italienii, un quizz, un concurs, cine știe, câștigă! Ne punem căști, să nu ne sufle publicul. Este o sursă de privilegii?

Este o sursă de putere? Este o sursă de a face bine? Sau niciuna din astea? Că tot folosim grilele într-o măsură excesivă. E aici problema. Ideal, teoretic politica trebuie să fie un instrumentar predilect pentru a face bine, nu ție, atenție! Pentru că ție poți să-ți faci bine pe alte căi, nu făcând politică, pentru că tu știi cel mai bine ce ți se poate ție face bine. Adică e o chestie individuală. Aici e vorba de o chestiune comunitară. Deci eu trebuie să măsor cu exactitate nevoile comunității.

 Să măsor cu acuratețe așteptările comunității. Să măsor cu exactitate mijloacele pe care le-am la dispoziție într-un moment pentru a răspunde la acele așteptări. Și în final să obțin rezultatul pe care mi l-am propus, căci politica este despre rezultate, nu este despre bune intenții. Despre gândire! Sigur, este și despre viziune. Am auzit, din păcate, pe băiatul unui om, pe care l-am apreciat enorm, nu îi dau numele, că îl jignesc pe tată; foarte grozav, care a scris Spiritul și litera, una din cărțile mele de căpătâi, care a spus „am oroare, să nu aud de oameni cu viziuni!” Pardon? Politica este și viziune. Magellan pleacă să dovedească că pământul, acest geoid de rotație, cum mai e denumit, e rotund, da? Ușor turtit la poli.

Moare în călătoria de trei ani și jumătate. Dar ce înseamnă asta? Înseamnă devotament față de idee, sacrificiu personal, în favoarea unei idei care putea s-aducă bine din punct de vedere al comerțului, din punct de vedere al cunoașterii științifice, a vremii respective, și așa mai departe. Deci în politică trebuie și viziune. Ce înseamnă viziune? Strategie. Și strategia ce înseamnă? Că trebuie...! André Lalande, unul dintre marii filozofi francezi, care a scos Dicționarul de filozofie, o carte de căpătâi, pentru cei care zic că îi interesează filozofia, reia în, să zic, în partea inițială a dicționarului, din introducere, o vorbă a lui Voltaire, foarte importantă, într-un schimb epistolar cu un cunoscut al său, care spunea:  „dragul meu, să ne precizăm termenii!” Pentru ca să n-avem malentendu-uri, să n-avem misunderstandings.

Fiecare să dăm alt înțeles cuvintelor care par identice, dar noi le folosim cu o semantică diferită. Așa și aici. Viziunea! Trebuie să știm ce înseamnă viziune. Că înseamnă o strategie. Iar strategia înseamnă obiective, care trebuie să devină idealuri. Pentru că diferența între obiectiv și ideal este că obiectivele sunt temporale, idealurile trebuie să fie perpetue. E o mare diferență de calitate și instrumentarul de realizare a lor.