Există o întrebare care apare frecvent în cabinetul stomatologic, indiferent de vârsta pacientului sau de momentul în care au început problemele dentare: „Ce se poate face, de fapt, în cazul meu?”
Răspunsul nu vine, de regulă, din alegerea unei soluții dintr-un „catalog”. Atunci când lipsesc mai mulți dinți sau o parte dintre cei rămași sunt compromiși, planul de tratament se construiește treptat, după evaluarea întregii situații orale.
Ce dinți mai pot fi păstrați? În ce stare este osul? Există probleme la nivelul gingiilor? Este nevoie de implanturi? Poate fi realizată o lucrare fixă sau există o variantă mai potrivită?
Pentru pacient, drumul de la prima consultație până la răspunsul final presupune mai multe etape. Iar fiecare dintre ele poate influența soluția aleasă.
Prima discuție: ce îl deranjează, de fapt, pe pacient
Consultația nu începe doar cu examinarea dinților, ci și cu o discuție despre problemele care l-au adus pe pacient la medic.
Pentru o persoană poate fi vorba despre dificultatea de a mesteca. Pentru alta, despre mobilitatea unor dinți, aspectul zâmbetului sau disconfortul unei proteze mobile purtate de mai mulți ani. Uneori există durere sau infecții repetate. Alteori, pacientul pur și simplu își dorește o dantură mai stabilă.
Contează și istoricul medical și stomatologic: când au fost pierduți dinții, ce tratamente au fost realizate anterior, ce afecțiuni generale există și ce medicamente sunt administrate.
Toate aceste informații ajută medicul să înțeleagă nu doar situația clinică, ci și așteptările pacientului de la viitorul tratament.
Ce se întâmplă cu dinții care au rămas
Faptul că un dinte este încă prezent nu înseamnă automat nici că trebuie păstrat, nici că trebuie extras.
Fiecare dinte este evaluat individual, dar și în relație cu restul danturii. Medicul urmărește, printre altele:
● gradul de mobilitate;
● prezența cariilor profunde sau a infecțiilor;
● starea gingiilor și a țesuturilor de susținere;
● cantitatea de structură dentară sănătoasă rămasă;
● tratamentele efectuate anterior;
● poziția dintelui și rolul pe care îl poate avea în viitoarea restaurare.
Scopul acestei evaluări este stabilirea prognosticului fiecărui dinte. În anumite situații, un dinte aparent foarte afectat poate fi tratat și păstrat. În altele, prognosticul pe termen lung poate fi nefavorabil.
Tocmai de aceea, decizia nu ar trebui luată doar după aspectul dintelui sau după disconfortul pe care îl provoacă în momentul consultației.
Investigațiile arată ceea ce examinarea clinică nu poate vedea
Examinarea din cabinet oferă multe informații, dar nu poate arăta tot ceea ce se întâmplă sub gingie și în interiorul osului.
În funcție de caz, medicul poate recomanda investigații radiologice suplimentare. Atunci când sunt luate în calcul implanturile dentare, imagistica tridimensională de tip CBCT poate oferi informații importante despre dimensiunile osului și structurile anatomice din zona în care ar urma să fie inserate implanturile.
Investigațiile pot confirma ceea ce medicul suspecta după examinarea clinică, dar pot și modifica planul inițial.
De exemplu, pot evidenția pierdere osoasă în jurul unor dinți, leziuni care nu sunt vizibile direct sau un volum osos insuficient într-o zonă în care era luat în calcul un implant.
Din acest motiv, soluția finală nu ar trebui stabilită înainte ca medicul să aibă imaginea completă a cazului.
Osul și gingiile pot schimba întregul plan
Atunci când tratamentul presupune implanturi dentare, medicul trebuie să evalueze și țesuturile care le vor susține.
Contează volumul osului disponibil, anatomia zonei, starea gingiilor și existența unor eventuale afecțiuni parodontale.
Dacă osul existent permite poziționarea corectă a implanturilor, tratamentul poate urma un anumit traseu. Dacă volumul osos este insuficient, pot fi luate în calcul proceduri suplimentare de augmentare osoasă, atunci când acestea sunt indicate.
Important este că necesarul de os nu se analizează separat de viitoarea lucrare. În implantologia modernă, inclusiv procedurile de augmentare sunt planificate în funcție de poziția în care implanturile trebuie să ajungă pentru a susține corespunzător restaurarea finală.
Și sănătatea gingiilor contează. Dacă există boală parodontală activă, aceasta trebuie evaluată și tratată în contextul întregului plan terapeutic.
Care dinți rămân și care nu mai pot fi păstrați
După examinarea clinică și analiza investigațiilor, imaginea începe să devină mult mai clară.
Medicul poate stabili ce dinți au un prognostic bun, ce dinți necesită tratament pentru a putea fi menținuți și care au un prognostic atât de nefavorabil încât extracția trebuie luată în considerare.
Este una dintre cele mai importante etape, mai ales atunci când pacientul are mai mulți dinți afectați.
Tendința nu ar trebui să fie eliminarea unor dinți care pot fi menținuți predictibil doar pentru a simplifica tratamentul. Ghidurile actuale privind cazurile parodontale complexe subliniază importanța evaluării posibilității de păstrare și restaurare a dinților înainte de alegerea unei restaurări susținute de implanturi.
În același timp, menținerea unui dinte cu prognostic foarte slab poate influența negativ întregul plan. De aceea, decizia se ia individual, raportând beneficiile și riscurile la situația concretă.
Abia acum pot fi comparate soluțiile reale
După ce medicul știe ce dinți pot fi păstrați, care este situația osului și ce obiective are pacientul, pot fi puse pe masă variantele de tratament.
Uneori lipsesc doar câțiva dinți, iar soluția poate presupune implanturi individuale, punți sau o combinație de tratamente.
În alte cazuri, lipsesc majoritatea dinților unei arcade sau dinții rămași au un prognostic nefavorabil. Atunci discuția se mută spre soluții de reabilitare mai extinse.
Una dintre variantele care poate fi analizată este o proteză dentară fixă pe implanturi, prin care o lucrare protetică este susținută de implanturi și rămâne fixată în cavitatea orală.
Această opțiune nu este însă potrivită automat pentru orice pacient cu mai mulți dinți lipsă. Alegerea între o restaurare fixă și una mobilizabilă trebuie făcută în funcție de situația clinică, anatomie, posibilitatea de igienizare, funcție, estetică și preferințele pacientului.
Pacientul trebuie să știe și ce se întâmplă după alegerea soluției
Un plan bun nu se încheie în momentul în care medicul spune ce tip de lucrare recomandă.
Pacientul trebuie să înțeleagă și traseul până la rezultatul final.
În funcție de complexitatea cazului, discuția poate include:
● tratamentele necesare înaintea intervenției;
● eventualele extracții;
● inserarea implanturilor, dacă fac parte din plan;
● perioadele de vindecare;
● existența unei lucrări provizorii;
● momentul realizării lucrării definitive;
● controalele ulterioare;
● costurile asociate etapelor propuse.
Tratamentele pe implanturi presupun, în mod obișnuit, mai multe etape, de la evaluare și inserarea implanturilor până la realizarea restaurării protetice și controalele ulterioare.
Pentru pacient, este important să afle aceste lucruri înainte de începerea tratamentului, nu pe parcurs.
Un plan explicat clar îi permite să știe nu doar ce urmează să se facă, ci și de ce este necesară fiecare etapă și ce alternative există.
La finalul consultației ar trebui să existe un plan
Când lipsesc mai mulți dinți, aceeași problemă aparentă poate ascunde situații complet diferite.
Un pacient poate avea suficienți dinți sănătoși pentru ca aceștia să fie integrați în viitoarea restaurare. Altul poate avea nevoie de implanturi. Într-un caz există suficient os, în altul sunt necesare proceduri suplimentare. Iar o soluție care funcționează foarte bine pentru o persoană poate să nu fie cea potrivită pentru alta.
De aceea, la finalul evaluării, pacientul ar trebui să înțeleagă ce variante există în cazul său, avantajele și limitele fiecăreia și motivele pentru care medicul recomandă un anumit traseu.
Poate că acesta este și cel mai important lucru atunci când trebuie refăcută o parte importantă a danturii: tratamentul nu începe cu alegerea unei proteze, a unei punți sau a unui anumit număr de implanturi. Începe cu un diagnostic corect și cu un plan construit pentru pacientul care se află în cabinet.