„Sunt destul de puține exemplele, în literatura noastră, în care, între personalitatea umană, personalitatea acestui eu biografic, existențial, psihologic și, pe de altă parte, personalitatea proteică a poetului să existe o suprapunere atât de frumoasă precum la Nichita Stănescu. De multe ori scriitorii, prin scrisul lor, nu se suprapun ca oameni ai propriei biografii. Există o asimetrie, o discrepanță între felul cum scrie un autor și felul în care trăiește; între cum construiește un text literar și cum se comportă el într-o împrejurare sau alta a existenței lui.”
Își citeau unii altora
„Ei bine, la Nichita Stănescu aceste două laturi se suprapuneau aproape perfect, era un poet care se și comporta în viață ca un poet. Era un om generos, risipitor, un om care avea foarte mulți prieteni, foarte mulți admiratori, care avea casa mereu deschisă pentru oricine, un fel de cenaclu perpetuu; un cenaclu care se reconfigura cu fiecare întâlnire. Stăteau, citeau versuri, își citeau versurile unii altora, le ascultau puse pe muzică de Augustin Frățilă sau alți autori mai tineri din cercul lui Nichita Stănescu, făceau împreună împărtășire nu numai cu alcoolul poeziei, ci și cu alcoolul propriu zis, prelungeau la nesfârșit aceste întâlniri, atât de frumoase.”