Există războaie pe care le pierzi pe câmpul de luptă. Și există războaie pe care le pierzi înainte să înceapă.
Le pierzi atunci când orgoliul devine mai important decât interesul comun. Când fiecare se vede salvatorul națiunii, iar nimeni nu mai acceptă să fie parte dintr-o soluție.
Astăzi nu mai asistăm la o competiție între idei. Asistăm la o competiție între farsori ridicați la rang de decidenți, demiși sau interimari, prea ocupați sau preocupați de un viitor despre care ei știu că va fi în felul în care li s-a desenat, mai ieri. De către cine, teoretic nu știm. Practic, observăm în fiecare zi cine ne trasează viețile. Contracost, desigur.
Cei care își spun pro-europeni își consumă energia luptând unii împotriva altora. Sau, mai bine zis, ne-o consumă pe a noastră. Își măsoară influența, își numără adepții, și-i fură unii altora în timp ce își pregătesc următoarea replică pentru televiziuni și rețele sociale. Râde lumea.
În tot acest timp, cineva privește. Și așteaptă.
Extremismul nu câștigă întotdeauna pentru că este puternic. De multe ori câștigă pentru că adversarii lui sunt prea ocupați să se războiască între ei. Istoria are un obicei crud. Nu răsplătește zgomotul, ci răsplătește vidul.
Între timp, instituțiile care ar trebui să inspire încredere prin acțiuni concrete par captive într-o așteptare fără sfârșit. În democrație, prudența este necesară într-un stat de drept. Dar atunci când prudența se transformă în pasivitate cu accese de indolență, pe alocuri, iar deciziile sunt amânate la nesfârșit, sentimentul public e că totul este permis. Deci liber (și la furat).
Astăzi, noi nu mai achităm doar nota de plată piperată a unor guvernări slabe. Plătim costul orgoliilor, al lașității și al mediocrității promovate până la vârful statului. Și, mai grav decât toate, plătim timpul pierdut, cel pentru care nicio bancă planetară sau universală nu are încă moneda necesară cu care să-l răscumperi.
Democrațiile rareori se prăbușesc într-o singură zi. Trebuie timp mult, din ăla pierdut, despre care vorbeam, ca să poți pune la pământ o țară.
Se încearcă, zilele astea, înțeleg, numirea unui „guvern-tampon". Aoleu! Păi ce să faci cu el într-o țară intrată (forțat sau nu) la menopauză?
Și poate că acesta este cel mai trist lucru. Fiindcă istoria nu întreabă niciodată cine a câștigat ultima dispută internă. Întreabă doar cine a avut curajul să împiedice următorul dezastru. Iar răspunsul, de cele mai multe ori, vine prea târziu. Și atunci când vine, te năucește. Pentru că sloganul care ne însuflețea, anii trecuți: „vrem o țară ca afară" se va transforma într-o acțiune pe care n-ai cum s-o mai contracarezi: „vrei o țară? Marș afară!"
Iar atunci când oamenii își pierd încrederea în cei care pretind că apără democrația, nu votează neapărat cu cine este mai bun. Ci împotriva a tot. Pe sistemul: „praful să se aleagă". Și votează hotărât. Iar de-abia aici începe adevăratul pericol.