Se ridică din pat fără pantalonii de pijama pe el. Menajera se plânge de mizeria pe care o găsește în fiecare zi, când deschie ușa.
Pe la mijlocul acțiunii, bărbatul îi propune autorului filmului, nu chiar în glumă, o felație, iar la sfârșit, se masturbează, într-o lungă scenă, în fața fotografiei lui Visconti. Cele mai scandaloase cadre ale festivalului.
Nu este o peliculă pornografică. Poate unii vor fi ghicit că omul despre care scriu este nimeni altul decât Helmut Berger, cel care a fost, în anii 60-70 unul dintre cei mai frumoși bărbați din lume, dorit de toți marii creatori de modă, îngerul căzut, actorul fetiș al marelui cineast Visconti care i-a fost mentor, părinte și amant.
Helmut Berger în splendoarea tinereții
Alături de conte Luchino a creat rolurile vieții sale, cele din Ludwig și din Căderea zeilor. După moartea creatorului a încercat să se sinucidă, lumea îi spunea "văduva lui Visconti" și aproape că și-a luat rolul în serios. A mai jucat, în multe filme și seriale TV, în Europa și în America, dar drogurile, băutura, viața dezordonată l-au ruinat, încetul cu încetul. Anul acesta l-am văzut la Cannes, în chip de Yves Saint Laurent bătrân, din filmul cu același nume al lui Bertrand Bonello. Nu-i bănuiam degringolada.
Vezi și: Veneția 2015. Realitatea, mai tare ca imaginația
Documentarul Helmut Berger-Actor, al conaționalului său, austriacul Andreas Horvath, o fixează în cadre răvășitoare. Într-un mic și murdar apartament de două camere de la periferia Salzburgului natal, oraș pe care fostul star l-a urât dintotdeauna, dar în care s-a întors acum, în anii de restriște, doar câteva fotografii amintesc de o trecută, strălucitoare existență: poze cu Romy Schneider, partenera sa din Ludwig, cu Brigitte Bardot și, bineînțeles, cu Visconti. Abia dacă se zărește un portret de demult al falnicului actor.
Cu Romy Schneider în Ludwig
Helmut Berger vrea, parcă, să-și îngroape trecutul unei tinereți care nu a cunoscut nicio frână, nicio interdicție sau constrângere, doar victorie, răsfăț, încă din copilărie, prelungit cu succesul de pe urma miraculoasei întâlniri cu autorul lui Ludwig. Nu vorbește mai nimic despre actorul care a fost, mai mult se plânge de una, de alta, cică ar trăi cu 200 de euro pe lună, este mânios, se consideră nedreptățit de urmașii lui Visconti care l-au exclus de la orice moștenire și tot amenință că va scrie o carte cu acest subiect. Altfel, tot ceea ce povestește despre marele cineast se reduce la sex. Oare aveam nevoie să aflăm că "făceau sex și de patru ori pe zi, mai mereu în partuze"? "Orrendo", oribil, îi auzeam în jurul meu pe colegii italieni.
Cu Luchino Visconti
Andres Horvath, autorul documentarului, este format la școala unui alt austriac, iconoclastul, provocatorul Ulrich Seidl, ceea ce explică propensiunea către disoluție. Nu știu dacă istoria cinematografului trece și prin astfel de amănunte. Dar în tot acest realism al mizeriei umane se află un adevăr tulburător despre ceea ce aș numi, cu un împrumut din Kundera, insuportabila lejeritate a ființei numite actor. Despre fragilitatea ei, atunci când nu știe să se apere, să-și protejeze măreția, oricum trecătoare sau nimeni nu-i amintește că nu este zeu decât în mitologia fabricată a Hollywoodului.
Trebuie să fii Alain Delon, să fii Sophia Loren să ai puterea, încăpățânarea programatică de a te opune atacurilor perfide ale condiției de actor. Altfel, ajungi ca Helmut Berger, bălăcindu-se într-o lume a lui, care nu a auzit niciodată de cuvântul demnitate. Aștept premiile din această seară, în speranța că îmi va trece gustul de cenușă și cocleală.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
