La mijlocul anilor ’30 ai secolului trecut, Curţile Regale europene au furnizat multe ştiri, în cea mai mare parte tragice, ziarelor. În 1934 a fost asasinat la Marsilia Regele Alexandru al Iugoslaviei, a cărui soţie, Regina Marioara, era sora Regelui Carol al II-lea. La sfârşitul lunii august 1935, Regina Astrid a Belgiei moare într-un accident de automobil. La volan se afla soţul ei, Regele Leopold, iar şoferul, pe bancheta din spate. Evenimentul impresionează cu atât mai mult cu cât, la începutul anului 1934, monarhul belgian precedent, Regele Albert, se prăpădise într-o ascensiune montană solitară. Pasiunea pentru automobilism, aviaţie şi alpinism lovise în mai multe rânduri Casa Regală belgiană. În ianuarie 1936 se sfârşeşte Regele George al Angliei; un monarh reputat pentru viaţa sobră şi simţul datoriei. Urmaşul său nu va rămâne multă vreme pe tron, mistuit, ca şi Carol al II-lea pentru Elena Lupescu, de dragostea pentru o mondenă americană, cu care se va şi căsători ulterior. Londra nefiind Bucureşti, peste mai puţin de un an, Eduard al VIII-lea al Angliei va abdica şi se va exila acolo unde va muri, tot în pribegie, şi Carol al II-lea: în Portugalia. Eduard al VIII-lea, spre deosebire de părintele său, era o fire boemă. Când a vizitat Budapesta, ca prinţ moştenitor, ziariştii şi fotografii unguri au avut multe ştiri şi detalii pentru public. Prinţul de Wales dăduse de gustul muzicii lăutăreşti şi al palincii. Aşezat la masa unui restaurant de pe malul Dunării, ziarele îl înfăţişaseră înconjurat de dible şi arcuşuri. Presa străină avea cu Regele Carol al II-lea o poză „clasică”, din epoca în care devenise cetăţeanul Carol Caraiman. Clişeul îl arăta, alături de Elena Lupescu, într-un cazinou, la masa cu postav verde a ruletei, cu jetoanele dinainte...
Ziarele româneşti din 23 ianuarie 1936 informau că MS Regele Carol al II-lea plecase în zorii aceleiaşi dimineţi, la ora 4.30, spre Londra, pentru a lua parte la funeraliile Regelui George al V-lea al Angliei.
A doua zi, 24 ianuarie 1936, Constantin Argetoianu compara în ale sale Însemnări zilnice felul în care a plecat Carol al II-lea la Londra – într-un tren de 11 vagoane, cu o numeroasă suită (20 de aghiotanţi) – cu acela al popularului rege Boris al Bulgariei. Acesta se suise, cu un singur aghiotant, „în Simplonul care trece prin Sofia”. „Regele Leopold al Belgiei – adaugă Argetoianu – a luat trenul obişnuit între Bruxelles şi Ostende, şi de acolo vaporul spre Anglia. Pe drum, nimeni n-a ştiut despre trecerea acestor şefi de stat modeşti” (Carol al II-lea fusese aclamat de oameni aduşi pentru asta în principalele gări româneşti de pe traseu).
Din aceleaşi Însemnări zilnice ale lui Argetoianu ştim azi care a fost principala îndeletnicire a Regelui Carol al II-lea în timpul itinerarului său feroviar spre Londra. La sfârşitul lui aprilie 1936, Argetoianu o întâlnea pe mama monarhului, Regina Maria, într-o audienţă de condoleanţe. Regina Maria, nota Argetoianu, „era indignată de purtarea lui Carol în timpul călătoriei în Franţa şi în Anglia. Tot timpul voiajului, 12 ore pe zi, până târziu noaptea (se scula pe la miezul zilei), n-a făcut decât să joace table cu Murdăreanu (sic!), fără să adreseze o vorbă celorlalţi domni care-l însoţeau, nici măcar bătrânilor miniştri. Nenorocitul de Brediceanu pregătise un lung expozeu asupra străinilor din Austria; (Carol) l-a primit jucând table şi a continuat să joace table în prezenţa lui, şi omul n-a putut plasa un cuvânt”.
În drum spre ţară, Carol s-a oprit la Paris, unde a fost decorat cu Medalia Militară, conferită de preşedintele Franţei. A dat într-o singură zi cinci interviuri presei franceze. În unele ziare din Paris a răsuflat ştirea că şi Elena Lupescu se afla în trenul regal (ceea ce era adevărat). S-a scris în străinătate că cei doi chiar au ieşit în oraş împreună într-o seară.
La Calais, celor 11 vagoane ale trenului regal român le-a mai fost ataşat unul: vagonul personal al ministrului afacerilor străine, Nicolae Titulescu, care călătorea în felul acesta prin Europa. Titulescu era răsfăţatul presei europene de stânga, mai ales al celei franceze, pe care – vom vedea ulterior – ştia să o recompenseze, ca şi pe aceea autohtonă. Cotidianul parizian cel mai titulescian era „Le Temps”. Acesta îi lua ministrului de externe român, în ziua de 31 iulie 1936, un amplu interviu început pe pagina întâi, în vreme ce „Corriere della Sera” nu-l scotea din „tătar” şi „calmuc”, întrucât condamnase ocuparea Abisiniei de către Italia.
Normal ar fi fost ca „Universul”, cel dintâi cotidian românesc, ostil din principiu Partidului Naţional Ţărănesc din care provenea Titulescu, foaie naţionalistă, să nu aibă niciun fel de simpatie pentru el. Cu toate acestea, Titulescu este stropit de „Universul” cu apă de trandafiri, iar prim-redactorul, I. Fermo, îi ia un lung interviu.
Explicaţia acestei atitudini paradoxale a lui Stelian Popescu ne-o dă în jurnalul său de taină tot Argetoianu, care nu-l scoate din „Popeşte” (aluzie la căsătoria cu o femeie mult mai în vârstă): patronul ziarului „Universul” avea câţiva gineri, între care unul, Lugoşianu, era în post la Legaţia Română din Roma. Când te afli într-o asemenea situaţie, nu-ţi dă mâna să te cerţi cu un atotputernic ministru de externe precum Titulescu.
Şi pentru că am pomenit de Roma: în aceeaşi perioadă, rivalul lui Stelian Popescu, Pamfil Şeicaru, era primit oficial de Mussolini, după ce i se tradusese şi i se editase în Italia o antologie de articole. Înainte de a reveni la Regele Carol al II-lea, ca personaj de primă pagină a ziarelor, să reproducem din jurnalul lui Argetoianu o notă ce arată că nimic nu e nou sub soare: „De necrezut! Cecropide, directorul serviciului comercial de la Telefoane, îmi spune că de vineri seara telefonul prim-ministrului Tătărescu a fost pus sub controlul Siguranţei”. Peste patru ani, în 1939, premierul Armand Călinescu scria în jurnalul său, fără nicio reticenţă, că pusese să fie ascultate telefoanele unor oameni politici.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
