Limba de lemn bolşevică, transplantată ca limbaj oficial în anii 1947-1948, se caracteriza în România printr-un grad neobişnuit de artificialitate, datorită inexistenţei produselor ideologice şi discursive autohtone de caracter comunist. Limbajul oficial al primilor ani de comunism foloseşte deseori nu doar neologisme calchiate după cuvinte ruseşti, ci şi turnuri de frază importate şi chiar o prozodie şi intonaţii specifice „de şedinţă”, fără raport cu inflexiunile uzuale ale limbii române. Aceste importuri masive devin cu atît mai stridente cu cît un mare număr dintre emitenţii de discursuri oficiale au o educaţie precară, ceea ce îi face cu atît mai vulnerabili faţă de simplismul prefabricat al limbajului de lemn, îşi aminteşte istoricul Zoe Petre.
Am încă vie amintirea primei şedinţe de sindicat la care am luat parte ca tînăr preparator, în 1961. Președintele sindicatului era în acea vreme un conferențiar care studiase la Moscova mișcarea muncitorească din România; acest personaj avea mari dificultăți cînd trebuia să pronunțe cuvinte ceva mai lungi, cum ar fi “intelectualitate” sau “materialitate”, și ne spusese, mîndru, la curs, că la procesul comuniștilor de la Craiova participase și scriitorul francez Henri Barbuse: vorba feciorului din filmul despre Tănase, “monseur se scrie, monseur se citește”.
S-a întîmplat ca tocmai atunci profesorul meu, D.M. Pippidi, istoric al Antichității și clasicist desăvîrşit, un adevărat maestru în comunicarea academică, a prezentat un elegant raport consacrat studierii limbilor străine în facultate. Nici nu terminase bine de vorbit raportorul, că bravul președinte de sindicat se oțărîse furios la acesta, reproșîndu-i nu atît conținutul, cît forma raportului, despre care a răcnit că „nu era bine scris”. Multă vreme după acest uluitor incident am înţeles că, derogînd de la regulile limbii de lemn pe care o detesta cu toate implicaţiile ei, profesorul şocase prezidiul tocmai prin folosirea limbajului academic în locul codurilor oficiale de şedinţă.
Sufocanta obligativitate a limbii de lemn a dus astfel la un divorţ radical între discursul public şi cel privat, nu numai sub aspectul mesajului, dar şi sub acela al codului: o persoană care, de pildă, utiliza apelativul „tovarăş/ă” în conversaţii private provoca invariabil ilaritate, fiindcă nu respecta convenţia nescrisă a discursului privat, definit prin refuzul stereotipiilor oficiale. Am avut odată ocazia, nu prea dorită, de a lua parte la o petrecere în casa unor personaje din “activul de partid” de nivel secundar, unde nunta părea a fi o ședință la domiciliu: uite, mămica, a venit și tovarășa Popescu! Tovarășa Popescu, ce bine îmi pare că ați putut veni! Da’ tovarășu’ Popescu vine mai târziu? Vai, tovarășa Stan, ce bine arăți, dragă, ce-ai făcut că ai slăbit așa? Sentimentul halucinant de a fi fost proiectată pe o planetă necnoscută mă încearcă și azi amintindu-mi acest episod.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
