DCNews › Stiri › Punctul pe zi › Ordonanță de urgență: propria viață devine obligație de serviciu

Ordonanță de urgență: propria viață devine obligație de serviciu

Diana Tache Foto: Crișan Andreescu

Ca să nu comentez iar balamucul din viața publică și, mai ales, din cea semipublică — unde discreția ține exact până când poate fi folosită împotriva cuiva — m-am gândit să scriu ceva care să ne fie de folos.

Materialul s-a adunat fără documentare specială: am contribuit eu, au contribuit prietenele mele, fiecare cu lucruri pe care le vede impecabil la celelalte și le negociază la nesfârșit cu ea însăși. Suntem femei care se descurcă. Uneori, suspect de bine pentru cât ne convine.

Așa că mi-am făcut un mic program, cu promisiuni pe care să mi le fac mie. Și, mai ales, să mă țin de cuvânt și față de mine, nu doar față de alții. Politicienii au ocupat deja domeniul promisiunilor pe seama altora, cu rezultate pe care le suportăm împreună. Eu aș începe mai modest: să-mi fac viața ceva mai bună fără să aștept să se schimbe guvernul. Și, mai ales, fără să mă numesc singură responsabilă pentru tot.

Să nu mă mai ofer înainte să fiu întrebată. Da, anticipez pericolul, mă zbat să controlez rezultatele și, apoi, să reduc consecințele nedorite. Găsesc natural cea mai scurtă distanță dintre două puncte și soluția evidentă pe care ceilalți o ignoră fiindcă nu pare suficient de sofisticată. Toate acestea îmi sunt utile. Mai puțin obiceiul de a interveni înainte să aflu dacă problema mă privește pe mine. Competența mea nu reprezintă acordul meu.

Să refuz cât încă sunt bine. Nu vreau să ajung epuizată ca să mi se recunoască dreptul la o zi liberă. Sau două. „Nu am chef” este o informație completă. Faptul că nu place tuturor nu înseamnă că trebuie completată cu un diagnostic (Doamne, ferește).

Să las oamenii să facă și altfel decât aș face eu. Dacă cer ajutor și apoi supraveghez fiecare mișcare, n-am delegat nimic, doar am introdus un stagiu de practică. Unele lucruri vor dura mai mult, altele vor ieși diferit. Pot supraviețui unei rezervări la un restaurant pe care nu l-am ales eu. Pe bune!

Să nu-mi câștig zilnic dreptul de a fi iubită. Vreau să pot spune „azi mi-e greu” fără să mă grăbesc să adaug „dar nu-i nimic”. Este ceva. Tocmai de aceea spun. Iar cei de lângă mine au nevoie de ocazia de a-mi fi aproape, nu doar de admirația mea pentru cât de bine ne înțelegem când nu cer nimic.

Să păstrez bani asupra cărora hotărăsc singură. Pentru o nevoie, o plăcere sau o decizie pe care nu vreau s-o negociez. E mai ușor să fii sinceră când adevărul nu-ți pune în pericol plata facturilor.

Să nu (mai) accept plata în elogii, în plan profesional. „Ce ne-am face fără tine?” este începutul potrivit pentru o discuție despre remunerație. Dacă discuția se termină tot cu mine lucrând mai ales nopți, n-am negociat bine. Și aș vrea să-mi păstrez măcar câteva însușiri despre care angajatorul să nu afle niciodată. Unele bucurii se pot transforma foarte repede în atribuții.

Să-mi văd prietenele fără să așteptăm o problemă. Să avem și conversații care nu repară nimic. Să râdem, să spunem o prostie, să ascultăm sau să ne povestim ceva fără să căutăm imediat o rezolvare. Apropierea se pierde și prin amânări impecabil justificate. “Trebuie să ne vedem” nu ține loc de amintire.

Să fiu mai puțin nedreaptă cu femeia din fotografii. La fiecare vârstă am avut câte o obiecție, iar fotografiile au ajuns, cu timpul, să-mi contrazică aproape toate reclamațiile. Încerc să le acord credit de pe acum. Cumpăr rochia pentru corpul pe care îl am și ies din casă. Nu mai aștept să merit mărimea următoare.

Să nu mai confund timpul împreună cu timpul rămas. Să-mi sun părinții și când n-am nimic de întrebat. Să stau la masă până termină fiecare dintre cei cu care mănânc (rar) fără să strâng deja farfuriile, ca să fie ordine și să fiu utilă. Să nu ascult un om de care mi-e drag cu ochii pe telefon, convinsă că partea importantă o voi observa oricum. Viața are un exagerat de prost obicei să devină prețioasă retrospectiv. Aș vrea să fiu ceva mai atentă cât se întâmplă. Și mai ales cum se întâmplă.

Să-mi fac meseria fără să-i cedez toată identitatea. E greu să păstrezi o distanță când muncești cu mintea, cu instinctul și cu atât de mult din tine. Mai ales când ai ajuns să-ți măsori valoarea prin cât ești de necesară și să te simți ori datoare, ori nevoită, să confirmi zilnic. Aș vrea să pot schimba un loc fără să-mi pun la îndoială tot drumul până acolo și fără ca plecarea să-mi rescrie părerea despre tot ce am trăit. Fără să șterg ce a fost bun doar pentru că nu mai vreau să rămân. Nu trebuie să-mi discreditez trecutul ca să aleg altceva și nici să-mi spun că sunt consecventă doar fiindcă am învățat să sufăr organizat, că deh, sunt loială. Aș vrea să am și zile care nu-mi îmbunătățesc neapărat CV-ul. Meseria mea spune multe despre mine. Mi-ar plăcea să mai las, însă, și câte ceva de descoperit.

Să vreau și lucruri care nu folosesc la nimic. Am exersat destul prevenirea dezastrelor. Și am valorificat în manieră aproape neurochirurgicală eșecurile temporare. Aș vrea să acord aceeași atenție unei plăceri banale, dar să fie plăcerea mea, nu a altora. O plecare fără țintă precisă, o după-amiază fără program sau pantofii ăia foarte scumpi pentru care n-am argumente. Nu orice cheltuială trebuie să fie investiție și nu orice oră trebuie justificată prin ce a produs.

Să nu schimb ce-mi place la mine doar ca să dovedesc că pot fi și altfel. „Măcar o dată-n viață, fă-te blondă” e un îndemn pe care eu l-am luat suficient de în serios încât am rămas așa. Blondă. Am încercat o dată altă culoare. După trei zile eram din nou blondă. N-am avut nevoie de mai mult ca să înțeleg că noutatea nu mi se potrivește automat mai bine. Unele dintre noi n-au simțit chemarea din bancuri; au ales o culoare în care se recunosc. A mea nu e naturală, dar îmi e firească. Și nu văd de ce aș renunța la ea ca să demonstrez că am profunzime. Mă descurc și cu rădăcinile decolorate cu pensula.

Cam acesta e programul: să folosesc ce știu și în interesul meu. Să nu-mi mai consum toată priceperea făcând viața altora mai ușoară, apoi să mă felicit că am rezistat.

Iar când mi se va spune din nou „tu te descurci”, să nu mă mai grăbesc să confirm.

Știu. Acum mă ocup de ce-mi place. Scriu. Deși rar, scriu și-mi place.

Citește mai multe din Punctul pe zi
Citește mai multe din Punctul pe zi