Întreaga conducere a Biennalei a ținut și a luptat cu ghearele și cu dinții nu numai dintr-un justificat orgoliu, ci, mai ales, pentru a înfrunta un inamic perfid care a dat peste cap viața planetei, care a pus sub semnul întrebării existența însăși a cinematografului.
Ediția din acest an va rămâne în istorie și ca una solidarității tuturor celor cărora chiar le stă la inimă soarta unei arte, nu mai puțin și ca un simbol al speranței în destinul unie arte născute pentru a trăi printre oameni, dincole de toate minunile și seducțiile tehnologiei."Mostra nu este doar primul mare festival internațional care are loc în prezența publicului, este și un laborator a ceea ce înseamnă să trăim împreună în actuala situație sanitară - a subliniat noul președinte al Biennalei venețiene, Roberto Cicutto, cel care a preluat înalta funcție într-un an nefast. Mostra a făcut tot ceea ce i-a stat în putință pentru a asigura 50% din securitate; celalată jumătate este datoria publicului, respectând protocoalele și regulile antiCovid 19".
Anna Foglietto - o gazdă își saluta admiratorii
După aproape 15 ani în care am trăit începutul lui septembrie la Veneția, alergând de la o sală la alta, este prima oară când urmăresc festivalul de departe, de acasă. Dacă România nu s-ar fi aflat pe lista neagră a celor obligați să suporta carantina la debarcarea în Italia, poate-poate m-ași fi încumetat să mă supun celorlalte norme, după unii draconice, doar pentru a fi acolo, la fața locului.
Nu știu, însă, cu ce inimă aș fi stat în marea sală Palabiennale (la o bună distanță de Palatul festivalului, construită și remanajată sub o structură de cort, cu mai mulți ani în urmă), despre care aflu că a fost aproape goală, chiar la proiecția pentru presă a filmului inaugural, Lacci, al lui Luchetti. Din diferite motive, printre care reducerea numărului de acreditați nu este ultimul, mulți ziariști au radiat Veneția în acest an. Unii comentatori francezi, mai sceptici, parcă, decât toți - și încerc să-i înțeleg, având în vedere soarta Cannes-ului din acest an - consideră riscantă ambiția lui Barbera care, după părerea lor, ar fi ales între două rele.
Președintele Alberto Barbera și madrina Anna Foglietto, evident, cu mască
În cel mai bun caz, dacă nu cumva este vorba de o nesăbuință. Iarăși, nu știu cu ce inimă aș fi privit imensul zid de aproape doi metri ridicat ad-hoc, pentru a separa spațiul destinat covorului roșu, pe care defilează starurile, echipele filmelor - atâtea câte sunt acum, când americanii au rămas acasă - de privitorii și ei mai puțini la număr și nu chiar atât de năvalnici, precum cei de la Cannes.
Aș fi îndurat, oare, masca, în tot timpul atâtor vizionări, căci cu toată lista de titluri diminuată și ea, tot ai de unde alege măcar patru filme pe zi. Apoi, căutarea unui loc pentru o cafea în grădina dintre Casino și Palat, tot mascată, m-ar fi dus cu gândul la spaimele lui Cristi Puiu, deși, să vorbim cinstit, membrii juriului se bucură de libertatea bunului simț, altfel spus fără a încălca regulile în numele unui statut personal. Mai mult ca sigur, dacă aș fi văzut-o "de aproape" aș fi trăit cu o altă intensitate vorbele rostite de Cate Blanchett, președinta juriului : "Pentru mine este un miracolo să fu aici (miracolo - singurul cuvâns rostit în italiană). Mă bucur să pot sta de vorbă cu oameni maturi. Vreme de șase luni am vorbit doar cu porcii și cu găinile, la mine, în Australia". Mi-ar fi făcut plăcere să-l văd pe Matt Dillon, fie și mascat, trecând pe una dintre alei, așa cum de câteva ori am dat nas în nas cu un alt Matt, Damon.
Cate Blanchett, o președintă cu rochii mereu impresionante
Mai mult ca sigur, din nou m-aș fi gândit la Cristi Puiu al nostru, cel care a lăsat un loc liber în juriul internațional, pe care i l-a făcut cadou lui Dillon. Și unde, tocmai la Veneția, unde, așa cum am scris de multe ori, pătrundem atât de greu. Ori Bătrâna doamnă nu ne iubește, ori nu avem noroc. Dar mai bine să mă bucur, împreună cu alții, că după unsprezece ani, festivalul s-a deschis cu un film italian, amintitul Lacci, de Daniele Luchetti.
Această onoare nu a revenit decât de trei ori, în trei decenii, unui cineast al țării gazdă: în 1991, la cea de a 48-a ediție, fericitul a fost Emidio Greco, cu Una istoria semplice, astăzi aproape uitat; a trebuit să ajungem la ediția cu numărul 66, din 2009, la, Baaria lui Tornatore, cu muzica lui Morricone, pentru a aplauda un alt italian în prima seară. Și încă ce aplauze, zece minute... Și câte discuții. Și astăzi mă mai întreb de ce juriul condus de Ang Lee nu a avut ochi pentru acest minunat film, după cum îmi amintesc că, fiind în juriul Fipresci, am avut controverse furtunoase. Să trecem...
Matt Dillon, chemat să-l înlocuiască pe Cristi Puiu
Mai bine să ne rămână bucuria că seara de ieri s-a deschis cu muzica lui Ennio Morricone din A fost odată în America, interpretată de Orchestra Roma sinfonietta condusă de fiul compozitoruli, Andrea, acorduri și imagini din film însoțite la final de standing-ovations, în memoria maestrului dispărut la începutul lunii iulie.
"Am vrut să deschidem această ediție -va spune madrina (gazda ceremoniei) Anna Foglietto, cu marele maestru și sensibilitatea sa fără egal în a uni simplitatea și lirismul". Ar fi fost și greu de închipuit un alt debut al unei ediții care, indiferent de anvergura ei, va rămâne unică.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
Ascultă în română
