Carele au fost folosite pe câmpul de luptă în China încă din secolul V î.e.n. Erau în principal dispozitive defensive mobile pentru protecția soldaților în timp ce aceștia erau angajați în activități precum săparea de tuneluri sau tranșee. După aceste modele timpurii, în secolul al III-lea a fost inventat un car revoluționar pentru orientarea armatelor în timpul deplasărilor, care funcționa ca o busolă, dar în loc să arate spre nord, arăta întotdeauna spre sud, indiferent de direcția în care se întorcea atelajul. Constau dintr-un vehicul cu două roți cu un indicator mobil care arăta întotdeauna spre sud, de obicei sub forma unei figuri umane cu brațul întins. A fost folosit ca busolă pentru navigație, deși este posibil să fi avut și alte utilizări.
Cel mai vechi car chinezesc cunoscut și cel mai bine documentat este cel construit de inginerul Ma Jun, care a trăit între anii 200 și 265, în perioada celor Trei Regate, în timpul domniei lui Wei. Prin urmare, el este creditat cu invenția acestuia, precum și cu cea a războiului de țesut cu fire de mătase. Carul lui Ma Jun folosea un sistem de busolă direcțională care nu avea ac magnetic, ci funcționa prin utilizarea unor angrenaje diferențiale (aplicarea aceluiași cuplu de torsiune la roțile motoare care se roteau la viteze diferite), deoarece busola cu ac magnetic nu avea să fie descoperită decât peste șapte secole.
Cum funcţiona
La începutul călătoriei, indicatorul era orientat manual spre sud, iar apoi, de fiecare dată când carul se rotea, sistemul de angrenaje avea sarcina de a-l menține orientat corect în raport cu corpul atelajului, pentru a arăta întotdeauna același punt cardinal. Astfel, mecanismul realiza un fel de navigație direcțională prin estimare, deși era predispus la erori și incertitudini cumulative. Prin angrenaje intermediare, statueta care indica sudul se rotea cu o viteză proporțională cu vitezele de rotație ale roților de deplasare. Atunci când carul se mișca în linie dreaptă, cele două roți se roteau cu viteză egală și, prin urmare, indicatorul nu se mișca, potrivit Wikipedia. Când carul vira la stânga sau la dreapta, roțile se roteau cu viteze diferite, iar diferențialul făcea ca indicatorul de orientare să se rotească, compensând mișcarea de întoarcere a carului.
În perioadele dinastice medievale târzii, carul lui Ma Jun a fost combinat cu un dispozitiv care măsura distanțele. Conform surselor chinezești, se pare că aceste care au fost folosite cu intermitențe până cel puțin în anul 1300. Câteva texte sugerează că invenția dispozitivului este mult mai veche. Cartea Song, o istorie a dinastiei Liu Song (prima dintre dinastiile sudice din China) scrisă de Shen Yue între 502 și 577, amintește următoarele: „Carul îndreptat spre sud a fost construit pentru prima dată de ducele Zhou (la începutul primului mileniu î.e.n.) ca mijloc de a conduce spre casă trimișii care veniseră de la o distanță mare de dincolo de granițe. Țara care urma să fie traversată era o câmpie nesfârșită, în care oamenii nu se mai puteau orienta spre est și vest, așa că el (ducele) a pus să se construiască acest vehicul pentru ca ambasadorii să poată distinge nordul și sudul.” Conform acestui text, Ma Jun nu ar fi făcut decât să construiască o nouă copie, întrucât toate cele anterioare se pierduseră, spre nedumerirea unor cercetători care susțineau că un astfel de dispozitiv nu ar fi putut exista niciodată.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
