Preotul Paul Iulius Negoiță vorbește despre o greșeală spirituală foarte subtilă: Folosirea rugăciunii nu pentru curățirea sufletului, ci ca instrument împotriva altora.
Psaltirea, care este carte de rugăciune și de apropiere de Dumnezeu, poate deveni pentru omul rău intenționat aproape o „vrăjitorie”, adică un mijloc prin care încearcă să-și satisfacă resentimentele, ura sau dorința de răzbunare.
Ideea centrală este că rugăciunea nu funcționează mecanic
Nu textul în sine produce efectul, ci starea inimii.
„După ce am citit de câteva ori Psaltirea, necazurile mi s-au înmulțit. Citiserăm cu gând rău. Ca pe o vrăjitorie. Abia după ce m-am spovedit mi s-a luminat cugetul și mi-a venit liniștea. M-am împăcat și cu cei pe care voiesem să-i aranjez!”, a spus cineva.
Omul respectiv citea „cu gând rău”, dorind probabil pedepsirea sau înfrângerea unor oameni, a spus preotul Paul Iulius Negoiță.
În loc să primească pace, „necazurile i s-au înmulțit”. Nu pentru că Psaltirea ar fi rea, ci pentru că propria intenție rea îl întorcea împotriva lui însuși.
Momentul decisiv este spovedania. Acolo apare „luminarea cugetului”, adică omul înțelege că problema nu era în ceilalți, ci în propria răutate și tulburare interioară. După aceea vine împăcarea. Nu doar cu Dumnezeu, ci și cu oamenii pe care voia „să-i aranjeze”.
Textul transmite o idee profund creștină: Rugăciunea autentică schimbă omul care se roagă; dacă este folosită cu ură, devine falsificată; pacea vine prin pocăință și împăcare, nu prin dorința de răzbunare. Este și o critică discretă a superstiției religioase: Atunci când omul tratează Psaltirea ca pe o formulă magică, pierde tocmai sensul ei spiritual.