Scriitorul a fost ales în Academia Franceză în 3 martie anul acesta cu 15 voturi din 26, ocupând fotoliul numărul 5.
Născut în Rusia, la Krasnoïarsk, în 1957, Makine a primit cetăţenia franceză în 1996. Franceza era limba bunicii sale, Charlotte, care i-a transmis şi dragostea pentru o ţară şi o literatură căreia el i-a dedicat teza sa de licenţă la Universitatea din Moscova.
“Am visat prea multă vreme la Franţa ca să nu am despre ea o viziune literară”, explica el când, ajuns clandestin la Paris, în 1987, avea să descopere sindromul care îi frapează pe toţi străinii îndrăgostiţi de Franţa: “ţară visată, ţară prezentă”.
La Paris trăieşte la început în condiţii mai mult decât precare: e obligat să locuiască, pentru scurtă vreme, într-un cavou din cimitirul Père-Lachaise, se mută într-o cămăruţă în Montmartre, scrie de mână pe hârtie luată de la un centru de maculatură. Nu abandonează nicio clipă condeiul, însă manuscrisele lui sunt întâmpinate numai de refuzuri. În mod paradoxal, ajunge să traducă în rusă ceea ce scrisese în franceză şi reuşeşte în cele din urmă să publice La Fille d'un heros de l'Union sovietique (Fiica unui erou al Uniunii Sovietice), în 1990.
Potrivit cutumei, fiecare academician nou venit sub Cupolă, trebuie să aducă, în discursul său de mulţumire, un omagiu predecesorului său. Dar, autorul Testamentului francez, cunoscut pentru temperamentul său hotărât, a decis altfel. În lunga sa intervenţie, cel mai tânăr membru al Academiei nu s-a referit la romanciera franco-algeriană decât pentru a sublinia mai bine ceea ce îl preocupă în mod special, dragostea lui fără margini pentru limba franceză şi pentru literatura rusă, dorinţa de a lupta împotriva mediocrităţii şi spiritul de rezistenă din care şi-a făcut o profesiune de credinţă.
Andreï Makine, elegant în costumul verde confecţionat special de Giorgio Armani, a lăudat-o totuşi pe “romanciera cu imaginaţie fecundă, cinestul subtil, profesorul recunoscut pe cele două maluri ale Atlanticului” şi a cărei carieră a fost “o ilustrare vie a ceea ce sacrosancta şcoală a Republicii are mai bun”.
În faţa unui public numeros, în care se aflau Olivier Nora, Olivier Bétourné, Bertrand Visage şi Adrien Bosc du Seuil, Vera Michalski, Philippe Rey, dar şi actriţa Juliette Binoche, Andrei Makine a amintit raţiunea de a fi a Academiei: “Obligaţia de a asigura limbii şi culturii franceze cea mai largă strălucire posibilă şi de a-şi asigura pentru această sarcină concursul inteligenţelor ce activează în domeniile cele mai variate”.
Citește și: Colinde a cappella cu Corul Academic Radio
A fost un discurs-fluviu, în care Makine l-a evocat pe Saint-Simon, a amintit vizita lui Petru cel Mare la Academie, a vorbit despre ţarina francofonă Ecaterina a II-a, despre Fonvizine şi ale sale Scrisori din Franţa din care a citat abundent, despre Voltaire, Puşkin şi Tolstoi, despre Cehov şi Dostoievski, iar mai aproape de zilele noastre, despre Edmonde Charles-Roux.
A revenit şi asupra sângeroasei bătălii de la Moscova, a Războiului Crimeii, a Ucrainei de astăzi şi a Kievului, denunţând “războiul fratricid orchestrat în acest oraş de strategii criminali ai NATO”.
Makine nu şi-a măsurat cuvintele niciodată şi n-a făcut-o nici sub Cupola Academiei, unde s-a auzit vocea sa de bariton. La fel de combativ, animat de un spirit de rezistenţă, autorul volumului Această Franţă pe care uităm s-o iubim a elogiat escadrila Normandie-Niémen şi pe “magnificii eroi francezi căzuţi sub cerul rusesc luptând împotriva naziştilor”. Le-a adus, de asemenea, un omagiu locotenentului Jean-Claude Servan-Schreiber (căruia, de altfel, i-a consacrat o carte) şi generalului de Gaulle, pe care l-a citat la sfârşitul intervenţiei sale care va rămâne, desigur, în analele Academiei.
În plus, n-a uitat să denunţe “avalanşa de bestselleruri anglo-saxone şi de autoficţiune nevrotică pariziană”, să critice “noua castă de ignoranţi” care ne guvernează şi să blameze “incultura, dictatele ideologice, mediocrităţile divertismentului”.
În discursul său de primire, Dominique Fernandez, admirator încă de la începuturi al lui Makine, l-a salutat astfel pe scriitorul franco-rus: “Sper că vechea noastră Cupolă va rezista suflului ardent pe care opera dumneavoastră îl aduce aici”. La 87 de ani, autorul romanului Porporino şi-a multiplicat şi şi-a rafinat laudele şi complimentele ajungând la ceea ce s-ar putea numi o adevărată celebrare a operei lui Andrei Makine pe care o cunoaşte în detaliu, încă de la lectura cărţii Fiica unui erou al Uniunii Sovietice, apărute la Paris în 1990 şi scrisă direct în franceză la trei ani de la sosirea autorului în patria lui Voltaire. “Dincolo de cuvinte, sunteţi un întreprinzător paladin al ţării care le-a creat”, a afirmat el.
Reiterând romanele lui Makine şi lunga istorie a Rusiei, Dominique Fernandez şi-a împănat discursul cu citate din Puşkin şi Gogol. I-a evocat, de asemenea, pe Maiakovski şi pe Rahmaninov, dar şi pe francofilul Ivan Bunin, maestrul lui Makine. Şi, cu emoţie, a amintit-o pe regretata Simone Gallimard care a susţinut Testamentul francez la Mercure de France, în 1995.
Dominique Fernandez a profitat de ocazie pentru a face o pledoarie în favoarea lumii ruseşti: “Întreaga dumneavoastră operă este un cântec de dragoste pentru Rusia umilită – cu atât mai iubită cu cât este mai umilită. De aceea, domnule, sunteţi, după părerea mea, de neînlocuit. Oricine cunoaşte cât de puţin Rusia ştie în ce măsură această ţară este calomniată în presa noastră. Dezinformarea este sistematică. Nu se vorbeşte decât de mafie, corupţie, nou îmbogăţiţi”.
Citește și: ICon Arts 2017 promovează Transilvania
Emoţionat, Dominique Fernandez şi-a terminat dicursul afirmând: “Dumneavoastră, o recunoaştem, încarnaţi patria dumneavoastră şi acest inefabil supliment de umanitate care merită să fie numit, cu un cuvânt lipsit de sentimentalism, dar încărcat de o savoare extraordinară: farmecul rus”.
Andrei Makine a fost astfel consacrat de Academie, ca şi alţi scriitori de origine rusă de la Joseph Kessel la Hélène Carrère d'Encausse, secretar perpetuu, trecând prin Henri Troyat şi Maurice Druon.
Andrei Makine se numără printre cei mai apreciaţi scriitori francezi contemporani, fiind asimilat imediat de ţara de adopţie după succesul răsunator al romanului Testamentul francez (1995; Polirom, 2002, 2013), distins cu Prix Goncourt, Prix Medicis şi Prix Goncourt des Lyceens. Scrise într-un stil sobru şi evocator inconfundabil, romanele sale au incitat publicul cititor, fiind traduse în peste patruzeci de limbi.
Citește și: EXCLUSIV Maratonul Arhitectonic al anului 2016
În România La Editura Polirom au mai apărut: Crima Olgăi Arbelina (2001, 2015), Pământul şi cerul lui Jacques Dorme (2004, 2014), Femeia care aştepta (2005), Iubirea omenească (2007), Recviem pentru Est (2008), Viaţa unui bărbat necunoscut (2010), Cartea scurtelor iubiri eterne (2011, 2016), O femeie iubită (2013) şi Patria locotenentului Schreiber (2015), iar la Editura Humanitas: Muzica unei vieti, Fiica unui Erou al Uniunii Sovietice, Pe vremea fluviului Amur.
În 2005, scriitorul a fost recompensat cu Prix Prince Pierre de Monaco pentru vasta sa carieră literară.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
