Protocol, secrete culinare și rituale ale „foștimii”: gustul lumii de altă dată, prin amintirile Georgetei Filitti

Iubește ceaiul Casei Regale de la Stockholm, nu doar pentru că e unic, ci și pentru că impune un ritual, o tradiție în care timpul stă în loc pentru o mică bucurie aromată a zilei. E pasionată de secretele gastronomiei curților regale, de bunul gust al Bucureștiului de odinioară și de timpul în care capitala noastră era cel mai muzical oraș din Europa. Crede că istoria nu e doar o narațiune conjugată la timpul trecut, ci mai ales o lume a rădăcinilor, mentalităților și generațiilor care astăzi pare că nu doresc să primească, una de la cealaltă, mai nimic din ceea ce au de oferit. Critică sistemul educațional, în care se obțin facil titulari care altădată dădeau noblețe și profunzime cercetării, într-o lume în care arhivele și bibliotecile, nu subteranele internetului, erau cei mai buni prieteni ai unui intelectuali. E o doamnă cu sânge albastru și os boieresc, are inimă de dascăl, memorie de istoric și condei de scriitor: îi datorăm cunoașterea „României dintotdeauna” și faptul că de la Academia Română și nu numai, oferă unor audiențe foarte diverse astăzi cunoașterea societăților boierești, a figurilor României moderne, a capetelor încoronate și a autorilor proiectelor de țară. Istoricul Georgeta Filitti revine la microfonul Avangardei, pentru un episod senzațional, filmat din casa domniei sale. Un dialog cu totul altfel, în care aflăm culisele unei lumi în care doamna Filitti, proaspăt doctor în Istorie, este refuzată de rectorul Universității din Cluj pentru un post, în care stenografiază pagini întregi, în care caută, înțelege și dă mai departe povestea femeilor de aur ale secolelor trecute care au făcut România mai avangardistă și mai europeană.

Duminică, la ora prânzului, acasă la Georgeta Filitti, o discuție cu fostul ministru al Culturii, Ionuț Vulpescu, despre o Românie pe care nu am mai văzut-o, dar care a existat și a cărei moștenire face ca prezentul nostru să fie demn și totuși, uneori, greu de crezut că e al nostru. 

Vă prezentăm o parte din dialogul care a avut loc în podcastul "Avangarda":

Ionuț Vulpescu: Bun găsit la un nou episod al podcastului meu, Avangarda, cu Ionuț Vulpescu. Astăzi am o mare bucurie, o nouă întâlnire cu doamna academician Georgeta Filitti. Doamna profesoară, vă mulțumesc mult că ați acceptat invitația mea, și vă mulțumesc foarte mult că sunt și oaspetele dvs., că ne primiți la dvs. în casă.

Georgeta Filitti: Cu multă plăcere!

I.V.: Mulțumesc și pentru cafea, cafeaua de la ora 11.00. Știu că sunteți adepta ceaiului de la ora 5. Vă place ceaiul... Mai mult decât cafeaua!

G.F.: Îmi place ceaiul foarte mult, și să știți că a fost o ceremonie... acum noi nu mai putem pleda pentru ceremonia ceaiului. Asta a fost o realitate cu mulți ani în urmă, când te duceai în vizită, când beai ceaiul. La ceai s-au adăugat diverse lucruri care există în cărțile de savoir-vivre, de savoir-faire, și atunci, dacă nu ai ceva mai bun de făcut, poți să oferi un ceai englezesc. Să știți că plăcerea și lumina pe care am văzut-o pe chipurile unor băbuțe, acum pot să vorbesc de băbuțe, nu? Doamne din vechea societate, când au venit la mine acasă, eu, femeie tânără, în comparație cu ele, dar când le-am oferit un ceai englezesc, care înseamnă să pui o linguriță de frunze pentru fiecare ceașcă, și mai pui o linguriță la fiert, pentru ibric, aia e obligatorie; sigur că îți iese un ceai foarte tare, ceaiul englezesc, care înseamnă, astea sunt preferințe... ceaiul meu preferat, o să vă mirați, este cel pe care îl găsesc sau mi se găsește în ultimii ani, la magazinul de la Palatul Regal de la Stockholm. De ce îmi place ceaiul acela? Pe lângă că e ceaiul tradițional, pe care noi, românii, îl numim ceai rusesc, are albăstrele și gălbenele, frunze uscate din aceste două plante. Și atunci, picurii aceștia, de galben și de albastru, dau așa de bine și dau un parfum nemaipomenit.

I.V.: Un ceai suedez.

G.F.: Ceai, desigur, vândut în Suedia, că ăia nu fac așa ceva.

I.V.: Ceaiul englezesc, încă o legătură cu una dintre pasiunile vieții dvs., Regina Maria. Și la ceai ajungeți la ea!

G.F.: Și ea avea un ceai indian pe care îl găseai tot timpul, și să știți că vremea ceaiului, la regină, era respectată. Atâta vreme cât am fost măritată cu Manole Filitti, de cinci-șase ori am invitat această foștime, cum spunea cineva, oameni din fosta societate, care însemnau, eu știu, în anii ’80, să fie de ’70, ’80, ’90 de ani, și erau fermecați. Dar în vremea Reginei Maria, ceaiul și ceremonia ceaiului erau respectate cu religiozitate, și pe lângă această ceașcă de ceai, două sau trei, se mânca, se făceau tot felul de lucruri. Sunt niște biscuiți anume care se fac, sunt niște tartine cu șuncă și castraveciori, e o mic ritual destul de tipic și de durată. Dacă mă întrebați în ce constă superioritatea civilizației britanice, există și o carte scrisă de un francez în sensul acesta, să știți că dincolo de un obicei sau de altul, este tradiția lui, este durata lui. La englezi nu ai un obicei sau ceva, un gest pe care îl faci azi și nu îl mai faci niciodată. Nu! Generații întregi! Sunt dulcețuri, care se fac de 300-400 de ani acolo, unele le-am încercat și eu, sunt extraordinar de bune și durează. În fine! Nu vreau să fac elogiu. Dar asta e una dintre tainele superiorității britanice.

Vezi podcastul integral:

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News