Coronavirus - COVID 19
România în stare de alertă
-
confirmate
-
vindecate
-
decese
Sună-ne (Luni - Vineri, 09:00 - 18:00) sau scrie-ne la numărul 0772.264.642 sau la adresa de e-mail redactia@dcnews.ro și pune intrebări despre coronavirus, situații sociale, medicale, suport psihologic. Semnalează situații deosebite.

EXCLUSIV  Literatura de azi. Zece ani de poezie

Daniel Cristea Enache
Daniel Cristea Enache

Spre deosebire de colegii săi de generație sau promoție „nouăzecistă”, ale căror cărți importante de poezie se află undeva în urmă, fără o continuare pe măsură, Horia Gârbea are o prolificitate de invidiat. 

Nu e sezon literar în care să nu publice un volum, împărțindu-se cu succes între genurile pe care le practică și le ilustrează: poezie, proză, eseu, publicistică, critică literară, teatru, traduceri. Critica de întâmpinare nu mai ține pasul cu această avalanșă de cărți purtând semnătura unui autor care pare ubicuu: abia te gândești să scrii despre un volum al lui Gârbea, și el scoate altul, cum numai Breban obișnuiește, în generația 60, umplând rafturile de bibliotecă cu creație literară proprie. În antologia „Ceasornicarul”, subintitulată explicit „10 ani de poezie”, sunt cuprinse poeme selectate din nu mai puțin de cinci volume apărute pe durata unui deceniu: „Pantera sus, pe clavecin” (2011), „Trecutul e o sărbătoare” (2012), „Celălalt țărm” (2017), „Poeme cu înger” (2018) și „Pisica din Kavala” (2019). Se observă că, după o pauză creativă de cinci ani (dar ce înseamnă cinci ani, când la alți poeți pauza poate fi de trei sau de patru ori mai lungă?), între 2012 și 2017, autorul și-a regăsit ritmul, publicând an după an câte un volum nou.

Horia Gârbea, „Ceasornicarul. 10 ani de poezie”, Editura Neuma, Apahida, jud. Cluj, 2020, 152 p.

Imaginea de ansamblu, așa cum e constituită de prezenta antologie, este a unui poet deja consacrat, conștient de resursele sale, și drămuindu-le, oricât ar părea de curios, în această ritmicitate editorială. Poemele, chiar și cele câteva neconvingătoare, asupra cărora voi reveni, sunt extrem de atent construite, regizate și, cum observa Ion Pop, „înscenate”. Majoritatea construiesc meticulos o parabolă pe care cititorul o parcurge cu interes crescând, iar autorul o desfășoară speculându-i toate implicațiile. Gârbea e atent deopotrivă la simbolistica generală a textului, filtrată imagistic sau evidentă prin sine însăși; și la retorica versurilor, la muzicalitatea lor, la codul arhaic și antic descifrat într-o atmosferă specifică. Astfel, simbolurile nu sunt plasate sub imagini ale actualității și modernității. Poetul apelează rar la insolitarea prin contrast: cotidianul banal în decor urban și simbolistica degajată printr-o inițiere în ceea ce poate ascunde viața „obișnuită”. Iarăși, aici se vede o diferență importantă față de poeții generației lui: și Daniel Bănulescu, și Ioan Es. Pop, și alții își proiectează simbolurile și temele grave tocmai pe fundalul unei existențe prozaice, derulată în banalitatea și monotonia ei până la linia de ruptură. În poemele lui Gârbea, însă, Ahile se supără din nou pe Agamemnon, șapte mesageri pleacă de pe câmpul de luptă „să ducă vestea victoriei”, trei femei tinere coboară „de pe alee spre mare”, Baraba simte „o mână pe umăr”, iar ceasornicarul, cu părul „altfel grizonat”, „de zeci de ani e neschimbat”. De la bun început lectorul este invitat, dacă nu chiar instalat în convenție, cu un set de elemente și imagini de o vădită artificialitate. În loc de a fi transportați, ca la Sorescu, din regimul pur realist în cel al parabolei cu sensul la urmă, suntem, dimpotrivă, implicați în parabola oferită ca atare, de la primul vers și până la ultimul. În poeziile lui mai facile, Gârbea amintește de Minulescu; în cele reprezentative, îmi e greu să-i găsesc un corespondent. Iată „cauza”, agreabilă și „consumabilă” după o primă lectură: „această poveste începe la troia/ ahile vă amintiți/ s-a supărat îngrozitor/ pe agamemnon/ a refuzat să mai lupte/ și totul din cauza unei femei// da această poveste începe la troia/ mai mulți bărbați au asediat cetatea/ știți bine s-au mâniat/ pe un troian care răpise/ nevasta unuia dintre ei/ și totul și totul/ din cauza unei femei// această poveste începe la troia/ unde un fost băiat de prăvălie/ a descoperit cetatea/ arsă cu templele sfărâmate/ cu zidurile prăbușite/ cu toate comorile împrăștiate/ la întâmplare/ totul din cauza unei femei// această poveste se încheie aici/ din cauza unei femei/ care îmi strigă/ să las poveștile/ și să vin la masă/ că supa e gata”. Poezia este ingenioasă, dar nu mai mult și într-un sens mai profund. Registrul ironic, pe care Gârbea îl utilizează remarcabil în proză și în teatru, nu dă cele mai bune efecte în poezia lui. Din fericire pentru autor, puține texte din antologia de față sunt „încărcate” cu ironie și consumate prin înțelegerea ei. Dacă recitim atent poemele din „Ceasornicarul”, vom observa pe text cum autorul și-a cenzurat impulsul unei ironii postmoderne, mărturisită în „infirmitate”. În loc de a deconstrui simbolurile, temele mari, scenariile de sens major, personajele exponențiale și gestica lor, Gârbea ambiționează să le re-constituie și să le însceneze. „Necunoscutul” va fi o excelentă montare a dramei celui salvat de mulțime în locul lui Isus, pentru a fugi în eternitate recunoscut de toți: „Dacă merg pe străzi pline de lume,/ Toată lumea mă știe pe nume./ Dacă trec cumva printr-o piață,/ Toți mă cunosc după față./ La ghișee, știu foarte precis,/ Funcționarii mă cunosc după scris./ Dacă vreau să cumpăr ceva/ Îmi dau vânzătorii măsura mea,/ Iar la cârciumă dacă merg, cum se face,/ Chelnerii știu ce bere îmi place.// Taximetriștii de zi și de seară/ Îmi rețin adresa pe dinafară./ Oricât aș trece de iute, grăbit,/ Mă simt hăituit, stingherit./ N-am unde fugi de mulțimea isterică,/ Abia dacă pot intra în biserică,/ Să fiu sigur că, din ceata cerească,/ Nimeni n-o să mă mai recunoască.// Stau și mă rog între făclii fără număr/ Până când simt o mână pe umăr./ Sunt uimit, dar foarte curând,/ Cineva spune blând: - Ai venit să vezi care-i treaba?/ Ce mai faci, măi, Baraba?”.

Acest motiv al singuraticului hăituit de o comunitate, care fie îl recunoaște, fie nu știe ce hram poartă, apare și în alte poeme. Insul e perceput ca străin, bizar, periculos, purtând un rău neștiut pentru comunitatea ce se apără lovindu-l și alungându-l. În „călătoria”, cel care cere un bilet „pentru efiria” e supus la rele tratamente, înainte de a ajunge în fața marelui inchizitor: „mă huiduie mă gonesc mă lovesc/ toți călătorii impiegații acarii”. În „trecătorul din karona”, cetățenii, polițiștii, pompierii se iau după „un tip cam zdrențăros” și „cam suspect”, toți fiind insuflați de același gând: „poate ne dă foc după el”. În fine, în „cum se anunță o victorie”, al șaptelea mesager, singurul ajuns la destinație, este întâmpinat cu neîncredere, cu ostilitate și chiar cu ură de mulțimea despre care credea că îl va purta pe brațe. I se cere să arate „dovezi” și e invitat să plece degrabă: „mulțumește cerului/ că nu te spânzurăm pe loc/ și pleacă de-aici cu minciunile tale”. Disperat că nu e crezut, ultimul mesager le arată cicatricele și îl ia ca martor pe însuși Dumnezeu: „dacă mint/ să mă prefacă dumnezeu/ într-o bucată de stâncă”. Cu o supremă ironie, Divinitatea, „cine știe de ce”, îl preface într-o stâncă pe bietul mesager al adevărului; și bănuim că mulțimea ostilă se va fi risipit mulțumită.

La fel de gravă, de serios (nu ironic) și bine tratată este, în multe poeme din antologie, tema „scadenței” fizice, a timpului care trece foarte repede și a bătrâneții care se apropie cu moartea în spate. În diferite contexte și chiar în scene domestice de acalmie și viață tihnită, protagonistului i se reamintește cu sadism că va muri, cu siguranță, și că singura întrebare este: când? Nici pisicile nu-și refuză plăcerea de a sta la pândă știind „că sunt tinere și că/ vor trăi mai mult decât mine”. Ele îi mulțumesc stăpânului, rotind cozile, „pentru hrana zilnică” și din priviri îl întreabă amândouă: „când/ când”. Preocupat de tema timpului care se scurge și a morții cu dată neprecizată, poetul dă protagonistului un sentiment de urgență: nu atât existențială, cât recapitulativă. Cu febrilitate, personajul central își reproiectează viața și bifurcațiile ei, inventariind alegerile făcute și întrebându-se cum ar fi fost dacă ar fi ales altfel. Dar toate alegerile posibile au fost bune și rele în aceeași măsură: pe orice drum ar fi mers, personajul ar fi mers tot către propria moarte.

Cu poemele lui din ultimul deceniu selectate în această antologie (mai puțin cele câteva scrise cu gândul că „din coadă au să sune”), Gârbea se impune ca unul dintre cei mai originali autori din generația sa.

Săptămâna viitoare voi scrie despre volumul lui Al. Cistelecan „Fișe, schițe și portrete” apărut la Editura Muzeul Literaturii Române (https://cutt.ly/YfM8KHk)

(Cronică apărută în „România literară”, nr. 13/ 2020)

 

 

 

 

 

Ultimele materiale video - DCNewsTV.ro

Te-ar putea interesa

Get it on App Store Get it on Google Play







Iti place noua modalitate de votare pe dcnews.ro?

Copyright 2020 SC PRESS MEDIA ELECTRONIC SRL. Toate drepturile rezervate. DCNews Proiect 81431.

Comandă acum o campanie publicitară pe acest site: publicitate@dcnews.ro


nxt.24
YesMy