Ion Iliescu a murit astăzi, la 95 de ani, după două luni de spitalizare. După internarea fostului președinte, Ionuț Vulpescu, fost ministru al Culturii, a publicat un interviu eveniment, ”cules” din ultimele sale discuții cu Ion Iliescu. Într-un moment al interviului, Ion Iliescu a vorbit despre români, suveraniști și iubirea de țară:
Ionuț Vulpescu: Ce este patriotismul azi?
Ion Iliescu: Patriotismul nu înseamnă să circuli înfășurat într-un drapel pe străzi, sau să inventezi cântece populare și patriotice pentru un așa-zis erou care va salva România de ea însăși. Patriotismul nu e lozincă, nu e retorică, ci competență. Patriotismul bun, corect, e cel în care profesioniștii sunt lăsați să își facă treaba, la momentul potrivit și la locul potrivit. Patriotismul e așadar o atitudine foarte tehnocrată în fața viitorului, pe care îl construiești lăsând talentele să se pronunțe. Repet, patriotismul înseamnă competență și șanse egale. Nu e suficient să îți iubești țara, trebuie să te și pricepi la a o iubi: adică a o servi. Dar la noi patriotismul e confundat cu atitudini patriotarde, e o modă care se activează o dată la patru sau la cinci ani în mintea celor care, frustrați că România nu e cum și unde și-ar fi închipuit, transformă resentimentul în voință politică.E și greșit, e și toxic să numești patriotism disperarea fanatică de a vota eroi mesianici care să facă din România o insulă, nu un partener european și proatlantic.
Patriotismul nu implică români care să defileze prin corporații în ie și ițari, nici geografii mistice, dacopatie sau suveranitatea vlahilor. România a mai confruntat asemenea derapaje pe timpul lui Vadim, dar partidele au avut o maturitate de a depăși retorica asta pătimașă și populistă. Ceea ce m-aș bucura să revăd și acum. Un patriot e cel care se raportează la istorie cu bunele și relele ei, care respectă prezentul și viitorul doar pentru că ele depind de un trecut care nu se poate schimba. Vom fi patrioți când vom avea instinctul istoriei și nu vom pescui din ea doar elementele confortabile sau dezirabile. Nimeni, dacă vă uitați atent la felul în care opinia publică se insinuează ca un arbitru de conștiință, dar nimeni nu rămâne netăvălit din istoria noastră. Toți eroii, orice ar însemna asta, mai devreme sau mai târziu, sunt puși la colț, toți călăii sunt lăudați, mai tare sau mai încet. Or asta nu este normal. Pe de altă parte, vedeți inclusiv atitudinea față de Revoluție. Ne iubim libertatea, dar ne demonizăm Revoluția. Ne bucurăm că am scăpat de comunism, dar îi blestemăm pe cei care ne-au eliberat de anii negrii ai ceaușismului mai mult decât pe Ceaușescu și acoliții lui. Patriotismul nu e resentimentarism, nici dragoste contrafăcută pentru figuri politice de care ne delimităm când ni se pare că ceva mai progresist apare la orizont. Suntem o societate destul de inconsistentă și în iubire, și în ură, și asta ne face patrioți de ocazie.
Ionuț Vulpescu: Cum vă explicați ascensiunea suveranismului?
Ion Iliescu: Nu trebuie să fii expert în politică, se vede cu ochiul liber că în România nu există organic un suveranism justificat ideologic, consistent cu sine însuși. Suveranismul este un discurs negativ și reacționar, oglinda nemulțumirii față de clasa politică și practicile politice în genere. Nu avem un suveranism robust, ci o variantă populistă și resentimentară. La bază, suveranismul este o contradicție: România e un stat liber și suveran. Cum să vrei să fii suveranist într-un stat autonom și independent? La noi în țară se numește suveranism repulsia față de sărăcie, disperarea față de inegalități, dezgustul față de ierarhii, refuzul față de o globalizare prost înțeleasă. Unii îl suprapun cu naționalismul: numai că nici acela nu e înțeles corect.
Naționalismul nu înseamnă să bați străzile purtând însemne religioase, nici să busculezi tribunele Parlamentului în costum popular, nu înseamnă nici revolta țăranilor în fața burghezilor – am crezut că am depășit retorica asta de la jumătatea secolului XIX, nici afirmarea statului ca sustragere din proiecte precum Uniunea Europeană.
Mi se pare o glumă bună să vrei să fii suveran, când nu poți să faci dovada suveranității propriei rațiuni și te lași condus de sentimente, de emoții, de ficțiuni. O revoluție a gândirii nu ar strica deloc României: România în care Inteligența e suverană, asta ar fi, cu adevărat, o formă de progres cultural și moral. Îmi amintesc în primii mei ani de Președinție, când am avut primele ieșiri în străinătate. Erau delegații oficiale în care singura mea problemă era cum să reprezint România mai bine. I-am cerut la un moment dat sfatul Acad. David Prodan, care mi-a răspuns absolut simplu și nobil: „să reprezinți România cu demnitate”. Și atunci am înțeles că ceea ce pricep unii astăzi prin suveranitate nu e nimic altceva decât un respect natural pe care îl primești atunci când te duci și spui că reprezinți România demn, liber, integru, inteligent.
Ionuț Vulpescu: Asistăm la un reviriment al extremei drepte. Îl anticipați?
Ion Iliescu: Cred că trebuie să privim lucrurile mai dialectic. Am avut un val de extremă stângă – ceaușismul, cu toate mutațiile lui, inclusiv unele accente de dreapta – a venit un val de simpatie pentru extrema dreaptă – înțeleasă în tonuri foarte inconsistente ideologic – și aștept să ne vină ceea ce de 35 de ani trebuia să ni se prezinte ca o nevoie instinctivă: setea pentru democrație. Nu mă surprinde nimic din istorie și cu atât mai puțin acest reviriment al extremei drepte, care e recuperată diferit de bazine de audiență foarte diferite în experiența lor istorică. Unii dintre cei mai tineri, care îmbrățișează extrema dreaptă, o fac pentru că nu au trăit sub persecuția legionară, nu știu ce înseamnă lagărul, gulagul, fiecare clipă trăită ca ultima doar pentru că cineva crede că nu meriți să trăiești, din pricina etniei sau religiei tale. Uneori nici nu își dau seama că social-media te face extremist, fără să vrei. Cei de vârste medii se duc în extrema dreaptă a spectrului politic pentru că s-au tot deplasat de la centru spre dreapta în căutarea unei salvări. Statul minimal, paznic de noapte, a eșuat, dar vor un capitalism care să îi servească în egalitatea de oportunitate, sunt dezamăgiți de stânga care nu a compensat inegalitățile sociale și nici nu le-a redus, dar tot migrând la dreapta s-au trezit într-o extremă pe care nu o recunosc și care pozează într-un radicalism mai docil. Cei mai vârstnici, puțini de altfel, se duc la dreapta dintr-o indiferență: să avem și ce nu am mai avut în ultimul timp, „după noi, poate să vină potopul”. Așa că simpatizanții extremei dreapta sunt rătăciții și dezamăgiții social-democrației, la care se adaugă fanaticii purismului radical, extremist, care îmbracă naționalismul excentric și superficial. Ați văzut însă că niciun extremist de dreapta nu se recunoaște ca atare. Toți se declară conservatori, naționaliști, suveraniști. Dar de fapt sunt radicaliști, anarhiști, care cred că poți construi un contract social pe mituri. Dacă te și pricepi cât de cât la istorie sau ai un minimum de bun simț în judecățile sociale, vei vedea repede că discursul extremei drepte este performativ contradictoriu. Nu poți să fii religios (ceea ce se traduce ca fiind tolerant, blând, solidar) și să fii antisemit. Nu poți să fii de extremă dreaptă și pro-rus. Sunt niște deviații ideologice amestecate și atât de ridicole încât vreau să vă spun că cei cu adevărat de extremă dreapta sunt puțini. La bază, cei care pozează în bazinul extremei drepte sunt niște teribiliști.