EXCLUSIV  Aşa a fost el: Ion Luca Caragiale

Magdalena Popa Buluc / 30 ian 2017 / 15:42 Salveaza PDF Comentarii

Să ne amintim de câteva fragmente scrise de buna sa prietenă, Cella Delavrancea, în Mozaic în timp

“Din îndepărtarea copilăriei, din fiecare casă în care am locuit, se desprinde figura marelui nostru Caragiale. Când sosea la noi, se oprea mai întâi în uşă, cu un zâmbet şiret. Ştia că ne bucurăm cu toţii, mici şi mari. Aştepta îmbrăţişarea frăţească a tatălui meu, Barbu Delavrancea. Aşa l-am pomenit: cu pălărie largă în margini, cu veston adesea maroniu şi jiletcă de catifea sau de tricou, frumos lucrate. Ochii lui castanii erau mari, rotunzi şi privirea scăpăra de o inteligenţă ironică, la fel cu talentul său. 

Apanajul unor personalităţi este darul acesta de sinteză în care clipa de viaţă conţine totul: episodul şi durabilul, detaliul cu semnificaţie de nuanţă, verbul vibrând în spaţiu pentru a opri timpul.

Aşa a fost Ion Luca Caragiale. Faţa lui fină, ochii mari, privirea răscolitoare, gesturile scurte, cu precizări psihologice uimitoare, puterea de eliminare a inutilului, ironia sclipitoare – armă cu două tăişuri îi apăra sensibilitatea şi distrugea vulgaritatea –, mersul lui uşor de fiară blândă, mâinile feminine, subţiri şi întoarse la vârful degetelor, atitudinea capului rotund cu bărbia puţin înaintată, cercetând parcă un orizont marin, toată fiinţa lui cizelată cu artă exprima geniul său literar. În scris, nu-şi îngăduia decât esenţialul, verbul dinamic, adjectivul plastic.

Caracterul său independent şi fantezist l-a împiedicat pe Caragiale să primească o funcţie de stat. A fost totuşi o vreme director la Teatrul Naţional. Din cauza nedreptăţilor repetate şi-a dat demisia şi s-a apucat de scris. Caragiale nu scria uşor. Se frământa mult, ştergea rânduri şi nu era mulţumit decât când fraza exprima ideea sa. A studiat pe viu toate personajele literaturii sale. De aceea, a deschis o berărie pe lângă teatru, unde se adunau prieteni, admiratori şi publicul care ieşea de la spectacol ca să-l audă pe Caragiale povestind şi discutând cu prietenii lui. Acolo era el, la cel mai bun post de observaţie, pentru a-şi nota felul de a vorbi al fiecăruia, mahalagismele şi pentru a provoca confidenţe sentimentale care-i serveau la compunerea diferitelor personaje din opera lui.

Timpul, cel mai drept judecător al valorilor, l-a aşezat pe Caragiale la locul cuvenit. Opera lui literară rămâne vie pentru că a fost filtrată printr-un genial spirit de observaţie. Era un mare cunoscător al muzicii. Nimeni nu mi-a vorbit despre Beethoven ca el. Vorbirea lui nu era lirică, dar uneori ajungea la o amploare deosebită prin justeţea observaţiilor. Spunea că anumite sonorităţi au un sens psihologic şi îl ajută să-şi închipuie personaje.

În amintirea mea îl văd mereu pe Caragiale plimbându-se prin odaie, cu privirea pierdută în gânduri, cu capul niţel înclinat pe umăr, cu ţigareta între degete, ascultând o sonata de Beethoven…

Mergeam cu el la concertele simfonice. În anul acela, atât de bogat pentu mine în bucurii artistice, într-o dimineaţă de primăvară, o tăcere adâncă a cernit locuinţa lui Caragiale. Firul vieţii lui s-a rupt pe neaşteptate. Înlăturând incidentele şi parantezele unei boli, i s-a hărăzit să aleagă verbul lapidar care l-a desprins din Timp.

În urma lui se înalţă în lumina anilor opera lui nemuritoare. Aşa a fost el”.

 


165 de ani de la naşterea inegalabilului dramaturg

 

“Proştii mor, însă prostia e nemuritoare”

Ion Luca Caragiale, unul dintre clasicii literaturii românești și cel mai important dramaturg, s-a născut la 30 ianuarie 1852, în localitatea Haimanale (în prezent se numește I.L. Caragiale – n.r.), din județul Dâmbovița.

A fost elev al Gimnaziului ”Petru și Pavel” din Ploiești, iar studiile liceale au fost finalizate la București. Ulterior, a absolvit cursurile Conservatorului de Artă Dramatică din București, la Clasa de mimică și declamație a lui Costache Caragiali, unchiul său (1868-1870).

A fost unul dintre scriitorii care au frecventat, în perioada 1877-1878, ședințele societății culturale ”Junimea”, creațiile sale dramaturgice fiind publicate în revista ”Convorbiri literare”, potrivit Dicționarului scriitorilor români, apărut la editura Fundației Culturale Române, 1995.

A lucrat de-a lungul anilor în multe instituții. A fost copist la Tribunalul de Prahova, sufleur la Iași, în trupa lui Mihail Pascaly, sufleur și copist la Teatrul Național din București. A ocupat și posturi ca revizor școlar, funcționar la Regia Monopolurilor Statului, profesor la liceul particular ”Sf. Gheorghe” din București, director general al teatrelor (în stagiunea 1888-1889).

A debutat în gazetărie la revista ”Ghimpele”, unde a realizat rubricile ”Varietăți” și ”Una-alta” (1873-1875) și la ziarul ”Timpul” (1878-1881), a colaborat la numeroase publicații cu cronici dramatice, schițe, traduceri: ”Albina Carpaților”, ”Convorbiri literare”, ”Epoca”, ”Literatura și arta română”, ”Noua revistă română”, ”Românul”, ”Telegraful”, ”Tribuna”, ”Universul literar”, ”Viața nouă”.

În perioada mai-iunie 1877 a editat revista de umor în format de buzunar ”Claponul”, un ”Calendar al Claponului” (1878), ziarul ”Moftul român” (1893, împreună cu A. Bacalbașa; 1901), publicația ”Vatra” (1901, împreună cu I. Slavici și G. Coșbuc), precizează Dicționarul scriitorilor români.

Creația lui Caragiale cuprinde piese de teatru, Momente și schițe, nuvele, majoritatea satirizând lumea Capitalei sau provinciei din perioada sfârșitului de secol XIX și începutului de secol XX. Piesele sale de teatru sunt memorabile, fiind puse în scenă de nenumărate ori, la toate teatrele din țară, unele fiind și ecranizate.

Comedia în două acte ”O noapte furtunoasă”, scrisă în 1878, a avut premiera la 18 ianuarie 1879, la Teatrul Național din București. A fost publicată în ”Convorbiri literare” în oct.-nov. 1879) și este considerată o capodoperă a dramaturgiei românești.

Farsa într-un act ”Conu Leonida față cu reacțiunea” a fost publicată la 1 februarie 1880 și a avut premiera la 16 aprilie 1912, la Teatrul Național din București. Comedia în patru acte ”O scrisoare pierdută” a fost publicată în 1884 și a avut premiera la 13 noiembrie 1884, tot la Teatrul Național din București. Succesul acestei comedii a depășit așteptările, o contribuție deosebită având actorii din distribuție — I. Petrescu (Trahanache), C. Nottara (Tipătescu), I. Niculescu (Cațavencu), A. Catopol (Farfuridi), Anton Leonteanu (Brânzovenescu), St. Iulian (Pristanda), N. Mateescu (Cetățeanul turmentat), Aristizza Romanescu (Zoe). Caragiale a fost chemat de două ori la rampă pentru a primi aplauzele publicului. Piesa a avut după premieră 11 reprezentații consecutive.

Comedia în trei acte ”D-ale carnavalului” a fost publicată la 1 mai 1885 și a avut premiera la 8 aprilie, același an. Drama ”Năpasta” a fost publicată în 1890, având premiera în același an, la 3 februarie. La 18 februarie 1890 Nicolae Iorga publica o cronică favorabilă pentru piesa ”Năpasta”, în ziarul ”Lupta”.

Primul volum al lui Caragiale, ”Teatru”, prefațat de Titu Maiorescu, prin studiul său din 1885, ”Comediile d-lui I. L. Caragiale”, a apărut în cursul anului 1889.

Piesele lui Caragiale au fost puse în scenă și în varianta teatru TV, în diferite perioade, cu diferite distribuții.

Caragiale a mai scris studiul teatral ”Cercetarea critică asupra teatrului românesc” (1878), a tradus câteva lucrări dramatice din literatura universală (tragedia în versuri ”Roma învinsă” de Al. Parodi, reprezentată la Teatrul Național din București la 21 mai 1878; ”La Camaraderie” de E. Scribe).

Între celebrele schițe scrise de I.L. Caragiale amintim: ”Domnul Goe”, ”Vizită”, ”Bubico”, ”Tren de plăcere”, ”Petițiune”, ”Căldură mare”, ”Un pedagog de școală nouă”, ”Ultima oră”, ”Inspecțiune”, ”High-life”, ”Telegrame”, ”Justiție” etc. A creat celebrul personaj Mitică, prezent în multe dintre ”Momente și schițe”. Mare parte dintre schițele lui Caragiale au fost ecranizate și prezentate în emisiuni de divertisment de televiziune. 

Ca nuvelist, Caragiale a scris proză de observație psihologică și naturalistă (”O făclie de Paști”, ”Păcat”, ”Două loturi”, ”În vreme de război”) și fantastică (”La hanul lui Mânjoală”, ”Kir Ianulea”). A tradus din operele lui Mark Twain, Charles Baudelaire, Edgar Allan Poe ș.a., iar opera sa a fost, la rândul ei, tradusă în numeroase limbi. 

În primăvara anului 1905 Ion Luca Caragiale s-a stabilit la Berlin, împreună cu familia, în urma decepțiilor din plan social și cultural, care au culminat cu scandalosul proces al plagiatului (1901-1902) inventat de scriitorul obscur Caion (Constantin Al. Ionescu-Caion), referitor la piesa ”Năpasta”.

La 9/22 iunie 1912, I.L. Caragiale a murit la Berlin, în locuința din Schoneberg. Ioan Slavici a scris atunci necrologul „Un om mare”. La 27 iunie 1912, rămășițele pământești au fost depuse în cavoul capelei din cimitirul Erster Schoneberger Friedhof în prezența familiei și a prietenilor Barbu Ștefănescu Delavrancea și Alexandru Vlahuță.

La 1 septembrie 1912, Ministerul de Interne din România a deschis un credit de 22.000 lei pentru aducerea trupului lui Caragiale în țară și pentru înmormântare. La 18 noiembrie același an, sicriul cu rămășițele mortuare a fost adus în țară și depus la biserica Sfântul Gheorghe Nou din București. Patru zile mai târziu, la 22 noiembrie, a fost reînhumat la Cimitirul Bellu din București, în apropiere de mormintele poeților Mihai Eminescu și George Coșbuc.

A fost ales membru de onoare post-mortem al Academiei Române la 28 octombrie 1948.  


Te-ar putea interesa







Iti place noua modalitate de votare pe dcnews.ro?

Copyright 2020 SC PRESS MEDIA ELECTRONIC SRL. Toate drepturile rezervate.


dcn.n-nxt.23